Aleasa lui

Capitolul 22

Ochii mi se deschid cu greu, durere de cap fiind infernală. Amintirile de după amiază îmi vin vag prin minte. Nimeni nu s-a dus să deschidă ușa, de parcă nu au auzit ciocăniturile insistente. M-am dus să deschid ușa iar de acolo nu-mi mai amintesc nimic. 

Încerc să-mi mut capul din lumina orbitoare care vine de undeva de deasupra mea, dar îl simt prins de ceva. Îmi îngust ochii văzând că sursa care luminează camera este un bec ce atârnă din tavan exact deasupra mea și care-mi îngreunează ochii să stea deschiși. Îmi mut privirea cât pot de mult prin cameră dar îmi este greu să observ ceva. Sunt întinsă pe ceva tare și-mi simt corpul de la brâu în jos paralizat. Respirația îmi este greoaie iar bătăile inimii încetinite. Încheieturile mâinilor mă ard și îmi simt gâtul uscat. Presiunea mi se pune pe pleoape și nu am puterea necesară să mă lupt împotriva somnolenței.

***

- Oare când se trezește? întreabă cineva cu o voce destul de cunoscută, dar îmi este prea greu să-mi dau seama . 

- Acum depinde de cât omag era în doza aia! răspunde o voce groasă. 

Îmi deschid cu greu ochii, simțindu-mă încă amorțită. Încerc să-mi mut privirea dar nu reușesc să văd nimic. 

- S-a trezit! spune cel căruia mi se pare că-i cunosc vocea 

- Am văzut și eu idiotule! se aude din nou vocea aia groasă 

Cineva se apleacă deasupra mea dar îmi este prea greu să-mi dau seama cine este.

- Te-ai trezit în sfârșit! se aude vocea groasă a celui care stă aplecat spre mine.

- Cine ești? Unde sunt? încerc să spun dar se aude mai mult ca un mormăit  

- Eu sunt coșmarul tău, dragă! spune pe un ton într-un fel mândru

- Dragă coșmar, poți te rog frumos să-mi dai un pahar de apă? Mor de sete! Și nu m-aș supăra dacă m-ai scoate de pe masa asta, că mă cam doare spatele! mormăi 

- Adu apă! poruncește celuilalt tip din cameră. O ușă de aude deschizându-se și închizându-se, ca după ceva timp să se audă din nou. Vederea încă nu-mi este foarte clară, dar reușesc să deslușesc părul castaniu al așa zisului meu „ coșmar". Tipul care a fost trimis după apă cred că îi dă paharul lui.......Bobiță! Dacă nu-mi zice el numele, atunci o să-i pun eu nume. De acum o să se numească Bobiță! 

- Poftim! spune Bobiță, punând un pahar de apă în dreptul feței mele. Măcar paharul să-l văd clar

- Și cum ai vrea tu să beau dacă stau întinsă și legată la mâini, și mi-ai pus ceva și pe cap de nu pot să-l mișc? Mai degrabă mă legai de un scaun cum se fac în filmele alea cu răpiri, dar nu, tu m-ai legat de o masă la fel cum îi leagă aia pe oamenii de la spitalul de nebuni! mormăi chiar dacă sunt șanse foarte mari să nu mă înțeleagă.

- Să o eliberăm puțin ca să bea apă și după putem începe testarea! se adresează lui Bobiță 2 

Unu îmi eliberează capul iar unu îmi eliberează mâinile, picioarele lăsându-le prinse. Mă ridic încet în șezut, încercând să ignor durerea care-mi circulă prin tot corpul. Acum că becul ala nu-mi mai bate în ochii pot să-i văd clar fața lui Bobiță. Are ochii albaștri ca gheața, pielea ușor bronzată și niște buze rozalii. Nu pot să-l văd și pe celălalt deoarece stă în umbră. 

Iau cu grijă paharul de apă și-l duc în dreptul gurii. Iau o gură de apă iar restul de apă o arunc pe Bobiță 1. În timp ce apa îi vine în ochii, el aplecându-se, Bobiță 2 vine încoace. Înainte să iasă de tot din umbră, arunc paharul gol spre el, care se face mii de bucățele la contactul cu fața lui. Îmi adun toată forța în brațe și îi dau un cot după cap lui Bobiță 1. Cade pe jos iar eu mă grăbesc să-mi eliberez picioarele de metalul rece. Când reușesc să le deschid, mă ridic repede în picioare și o iau la fugă, scrâșnind din dinții la simțirea durerii care-mi străbate corpul. 

Ies pe ușă și încep să alerg pe holul mare și pustiu. Alerg chiar dacă sunt obosită și de abia mă țin pe picioare. Alerg știind că în joc este libertatea mea. O iau la dreapta coborând niște scări șubrede și alunecoase. Picioarele îmi alunecă pe ultimele drepte iar corpul meu face cunoștință cu podeaua murdară și șubredă. Mă ridic repede și încep din nou să alerg. Văd ușa de ieșire care de abia se mai ținea în balamale. Ies repede pe ea, lacrimi curgându-mi pe față de frică fără să-mi dau seama până când ajung să le simt gustul sărat pe buze. Încep sa fug prin pădurea care înconjoară clădirea părăsită și dărăpănată, auzind pași în spatele meu. Cineva mă prinde de gluga de la hanoracul pe care-l purtam și mă izbește de un copac. Știu cine m-a prins dar îmi țin ochii închiși, fiindu-mi frică să mă uit în ochii lui.

- Ryan! se aude vocea îndepărtată a celuilalt care cred că încă a rămas la casa dărăpănată. Măcar acum știu cum îl cheamă.

Îmi deschid ochii plânși și-l văd pe Ryan în fața mea privindu-mă furios. Stau încremenită de frică în fața lui, lacrimi fierbinți curgându-mi pe obrajii.

- Vei plăti pentru asta! spune nervos

- Nu! Te rog! spun plângând și mai tare, lacrimi sărate udându-mi buzele. Ryan îmi dă o palmă și mă apucă de păr trântindu-mă pe jos. Obrazul mă ustură iar corpul mă doare. Îmi prinde părul în pumn și îmi ridică capul sărutându-mă. Nu îi răspund la sărut și încep să mă zbat și să plâng mai tare. Îmi strânge mai puternic părul în pumn și îmi mușcă buza cu putere, obligându-mă să îi răspund. Îmi lasă buzele în pace și coboară cu săruturile pe obraz și pe gât. Nu se simte deloc cum se simte cu Adam. Mi-e dor de Adam! Vreau să mă țină în brațe și să-mi spună că este un vis! Mă mușcă atât de tare de gât încât țip. Lacrimile îmi împânzesc privirea și de abia mai văd ce se întâmplă. Îmi rupe hanoracul și îmi masează brutal cu o mană sânii care stau în strânsoarea sutienului. Începe să tragă de pantalonii mei, dar deodată nu îi mai simt greutatea peste mine. Ryan este ținut la pământ de un câmp de forță negru. Cred că puterile mele se activează singure când sunt în pericol. Mă ridic repede de jos și încep să alerg cât mă țin picioarele, încă plângând. 

După ore de alergat, nemaiputând să mișc nici măcar un deget, cad jos la rădăcina unui copac. Tot corpul mă doare ca naiba, mai ales locul în care Ryan m-a mușcat, și știu că sunt prea slăbită ca să mă vindec. Lacrimile încep din nou să-mi curgă pe obrajii și nu pot să mă gândesc la nimic în afară că mor de frig în doar sutienul asta și că sunt moartă de oboseală. Ochii mi se închid încet, fără voia mea, și știu că dacă adorm coșmarurile urmează să vină, dar nu-mi mai pot controla corpul.

Capitolul nu este corectat și s-ar putea să aibă greșeli. Vă rog să-mi atrageți atenția unde am făcut greșeli! <3