Dacă sunt sinceră cu mine ce am scris aici sunt numai baliverne. Realitate e alături și poate că ar trebui să stau mai mult în ea. N-am vreme să plâng plăgi ce ar trebui lăsate închise, n-am timp să scriu cuiva care nu există.
Îmi fac atâtea griji pentru cele mai neînsemnate lucruri-de la gesturi la sentimente și nici cuvintele nu-s prea ușor de ales. E greu, dar n-am voie să plâng n-am voie să spun că nu sunt bine. N-am voie-și nu din mândrie ci din datorie. Am ales ceva cândva și trebuie să o duc până la capăt. Căci pe lângă durerile mele mai sunt durerile lumii. În afară de mine și tine mai sunt și alții și mai e împrejurul.
Azi am încercat sa urlu tot să spun cuiva-abia de mi-a ieșit un mieunat. Astfel, am decis că voi îngropa în mine ce mă doare, iar mintea mea va refuza să își amintească de ele. Nu voi fi soldatul care își poartă rana sângerândă, continuând să lupte în tranşee, dar nici n-am de gând să scâncesc sub plapumă. Ani de zile m-am eschivat;va fi greu să încerc să văd lumea. Noua eu, pe ea trebuie s-o duc la capăt. Să-i dau o altă formă poate, totul din datorie.
Mă întreb dacă vreodată ceva din mână mea o să se facă.
