Sunt o Cătălina în lumea ta, iar tu nu ești Cătălin al meu.
Între noi sunt diferențe atât de profunde, atât de numeroase. Mă simt mai mică decât am fost vreodată. Gândindu-mă la tine, cuvintele nu vor parcă să iasă. Pentru că știu că n-au substanță? Pentru că și dacă ar avea-o nu ar fi suficient de bune să te cuprindă. Nu când e vorba de tine.
Poate că în seara asta gândurile mele sunt mai dezorganizate decât oricând, sau poate că e vorba de o lipsa de coerență în gândire.
Mi-ai alunecat în minte și n-am putut să te percep altfel decât ca pe un muritor oarecare. Nu te-am înțeles atunci, nici azi, nu te voi înțelege niciodată.
Sunt ancorată într-o lume pământie, monocromă și autosuficientă. Tu ești soare. Mă zbat în lupta mea în căutarea unui dumnezeu, în ipocrizia mea legată de spiritualitate. Tu ești pace și însuși certitudinea în credință.
Vin din spate, cu mersul apăsat și capul atârnând într-o parte, sperând orbește că voi birui. Mândria, teama și instinctul primitiv de "luptă sau fugi" mă ghidează în viață. Mediocritatea mea este evidentă, iar la culcare, mă învelesc, de multe ori satisfăcută, cu ea. Pe tine te-am adorat pentru că aveai o strălucire aparte. Nu pentru că eram o colecționară pasionată, o persoană avidă de cunoaștere, o rătăcitoare prin lume și prin propriul suflet, în căutare de îndrumare, m-ai atras, ci pentru că îmi plac sclipiciul, artificiile și lucrurile despre care se spun că sunt scumpe.
N-am vrut să te înțeleg, n-am vrut să îți fiu prietenă, te-am vrut doar ca să te am.
