mă urăsc numai pentru că gândul meu zboară la tine. uneori chiar și atunci când nu ești prezent ești în mintea mea-nu pot decât să cred că ne asemănăm, și să mă întreb dacă ar fi existat vreo șansă. mă simt bolnavă după ce termin firul iluziei. mă simt murdară. simt ca inima îmi bate neregulat și că în mine crește o culoare. de ce?
îmi aduci aminte de el. încep să fiu din nou îmbrăcată de mantaua purpurie, dar totuși mă simt goală când te privesc. simt că o lume întreagă îmi aude tremuratul și îmi vede vocea. am avut întotdeauna trac de scenă, o teamă de fi examinată.
nu am ajuns încă să-mi recunosc adevărul. trebuie să fie unul mult prea ascuns sau poate prea evident. motivul e rușinea. să cred că am ajuns atât de jos; singura speranță să-mi fi tu!? datoria, noua eu, el, unde sunt toate? mă agăț de tine cu o ultimă încercare de a nu mă îneca. Iar tu!? ești o invenție la fel cum au fost toți, însă cel mai dureros aparții deja alteia.
Ce știi tu despre iubire? ce te face să crezi că ești tu pentru el și noi nu? crezi că ești prima care a căzut la primul gest de bunătate? la prima privire? la prima atenție acordată? noi am fost înainte de tine și vom rămâne după. ai grijă, reglează-ți trăirile și nu mai roșii atât. normalul nu ar trebui să însemne iubire, flirt sau orice îți trece prin minte. nu ești tu, n-ai fost și nici nu vei fi.
