îmi placi. îmi aduci aminte de prima dată când m-am îndrăgostit. îmi aduci aminte de el, de privirea lui, de felul lui de a fi. mă gândesc că tu ești el din visele mele. un el pe care nu l-am cunoscut niciodată. îmi e dor de o fantasmă a minții mele.
îmi e frică să mă îndrăgostesc, îmi e frică să vorbesc. îmi e frică de refuz, pentru că știu cum doare să iubești, iar iubirea ta să fie luată în râs. cred că nu am nimic din ce ar putea să facă pe cineva să se uite măcar la mine. când privesc în ochii lor, în ochii tai, în ai lui am impresia că înțelegeți tremurul meu, că vă dezgust, că e evident. îmi e frică să mă uit în privirea oricui numai să nu se vadă câtă disperare port în mine.
îmi e rușine că simt ceva pentru tine. am căzut așa de jos. vreau să fug de tine, mă chinuie prezența ta. încerc să fiu indiferentă dar simt că înnebunesc, că vreau să plâng.
iar în tine văd speranța, doar pentru că mi ai vorbit. doar pentru atât. doar pentru ca ma tratezi cu minim de respect doar pentru atât. doar pentru ca îmi imaginez ca ne asemănăm. doar pentru atât. doar pentru ca pari un om bun, matur, inteligent. doar pentru atât.
de ce am ajuns sa fiu eu nenorocita care distruge liniștea lumii. De ce nu îmi pot vedea de treaba.
intuiești ce simt, știu. și fiecare cuvânt pe care îl spun lângă tine pare fals, cu intenție. ai spus-o chiar tu, mă pricep să mint atât de bine.
sper sa nu îmi mai vorbești vreodată.
sper ca perioada asta o voi uita curând și voi învăța să mă iubesc, să iubesc. sper că voi fii iubită. și parcă tot ce scriu e prea grăbit, prea josnic.
