continui să mă dezamăgesc din nou și din nou, până în veci. hilar. am insomnii; sunt în perioada mea maniacală în care iubirea trebuie să fie la o aruncătură de băț și problemele mele se vor rezolva dacă termin de șters praful de pe mobilă.
râd prea tare, vorbesc prea mult și în minte răsună ca o placă stricată aceeași piesă. o repet și o repet, iar trupul meu deja știe pașii. cu 3 ×10⁸ m/s gândurile mele se iau la întrecere, se încurcă, iar în ureche doar cuvinte fără noimă se preling.
te am șters din minte și încerc să te înlocuiesc. uite-mă încercând pueril să fiu ce nu sunt, să fac impresie, să agăț orice; dar stai așa că dacă nu e mare nu e bună.
un clovn care latră, face tumbe cade în fața publicului, nu pentru bani, pentru acceptare și atenție. așa de bine mă erijez în paiață că mă întreb dacă nu chiar asta sunt. cine sunt?
iar în loc de ovații primesc tăcere, priviri prelungi, zâmbete de milă. nu eu am luat premiul, nu a mea e corona sau peștele. du-te la facultate și învață ceva! nu te mai preface atât. nu vezi că doar te suportăm. nu așa te comporți în societate. cine ar vrea să te fută pe tine? de ce nu poți suporta critica? și apoi, părerea oamenilor nu contează, nu? ce... nu au știut să te iubească ai tăi și de asta te plângi acum?
și prietenia înseamnă ceva. până nu de mult am crezut că dacă te suportă prietenii atunci, măcar, mai ai o șansă să te salvezi de pe Titanic. o să mă scufund precum orchestra de pe vas, doar că pianul meu nu-i acordat pentru ai mei toți.
