În mintea unui psihopat

Cazul

        Verificam ceasul din minut în minut. Al naibii trafic! Voi întârzia la muncă și asta doar din cauza idiotului de Toni, care nu înțelege că nu sunt obligată să fac sex cu el și dimineață, dacă am petrecut noaptea împreună. Bineînțeles că va întârzia și el, dar e nepotul judecătorului Mihail, deci nimeni nu îi atrage atenția. Băteam cu degetele în volan, încercând să mă calmez. Deja transpiram, erau aproape douăzeci și opt de grade, cel puțin așa arăta în bord, și cămașa albă mi se lipea de piele. Mergeam cu geamurile deschise, pentru că nu suportam aerul condiționat, și tot îmi era cald.

        Mașinile din fața mea au început să se miște ușor și am înaintat și eu puțin. "Hai, hai!", îmi repetam în gând, de parcă asta ar rezolva ceva. Am ajuns cu douăzeci de minute întârziere și oricât am încercat să mă fofilez, Carol intră în biroul meu cinci minute mai târziu.

       — Tu chiar vrei să fii concediată? Se răsti la mine, punându-și o mână în șold, în cealaltă ținând un dosar cu șină și am expirat tot aerul din plămâni.

       — Traficul a fost..., am început, dar el mă întrerupse de parcă nici măcar nu a așteptat un răspuns.

       — Ai mai folosit scuza asta înainte. Înțeleg că ești nouă, dar nu așa merg treburile aici, repetă povestea și îmi aruncă dosarul din mână pe birou. Caz nou.

       — Nu pot să îl accept, am spus, prinzând mai mult curaj. Deja am alte cinci la care lucrez.

       — Ia-o ca pe un bonus, spuse și ieși din birou la fel de măgar cum intrase.

        Nouă pe dracu'! Eram în acest laborator de expertiză psihiatrică medico-legală de trei ani deja, dar fiind tânără, încă toți se comportau cu mine de parcă tocmai ieșisem de pe băncile facultății. Toți, înafară de Toni, de meserie avocat, care oricum își dădea aere pentru că portofelul și conexiunile îi permiteau, și Nati, colega și prietena mea. Singura mea prietenă. Eu eram psihiatru, ea psiholog pentru copii. Într-adevăr, acest laborator era cel mai complex din punct de vedere al serviciilor oferite, însă oamenii erau scorțoși și uneori intimidanți. De aceea preferam să îmi fac treaba și să mă car acasă, la ființa care se bucura cu adevărat să mă vadă.

        Pisica.

        Am deschis dosarul și primul lucru pe care l-am văzut, a fost mica poză pătrățoasă, capsată în colțul din dreapta, sus. Era un bărbat care avea în jur de treizeci și cinci de ani, ochi albaștri, brunet, cu o figură masculină. De obicei, oamenii care suferă de boli mintale au un fel de fiziologie aparte, de parcă cumva boala trece de limitele mintale, lăsând mici indicii vizibile. Desigur, aceasta era doar o simplă teorie, însă nu era aplicabilă în momentul de față. Bărbatul din imagine părea sigur pe el. Am trecut la datele personale, citind fiecare rând de pe prima pagină. Adam Bran, data nașterii, localitatea, adresa, ocupația...

        Am privit cuvântul îndelung, de parcă mă așteptam ca literele să se miște singure și să formeze altă ocupație.

        Detectiv?

        Poate că nu aș fi fost la fel de mirată dacă aș fi fost un psihiatru oarecare, dar sunt membră a comisiei solicitate în cadrul procesele penale dintre cele mai grave, iar în mare parte oamenii pe care îi evaluez sunt schizofrenici, sau pur și simplu pledează nebunia pentru a scăpa mai ușor. La fel de ușor îi miros și eu.

        Am trecut mai departe, citind pe repede înainte celelalte informații, pentru că eram nerăbdătoare să văd de ce mi-a fost adus dosarul său. Și trebuie să recunosc că nu mă așteptam la asta. A fost arestat preventiv și acuzațiile aduse erau dintre cele mai grave. Omor premeditat, violență și încă câteva acuzații mai minore. Și totuși, el pleda nevinovat. În declarația sa luată în prealabil, el mărturisea că nu a comis aceste crime și că psihiatrul spitalului unde este și va rămâne închis pe toată durata procesului i-a sugerat că ar suferi de personalitate multiplă.

        Am pufnit, ca răspuns la termenul ales de către "domnul psihiatru" și am dat pagina, deja simțindu-mă păcălită. Declarații, pozele cadavrelor, chestii generale. L-am închis și l-am pus deoparte, înfingându-mi mâinile în păr, deasupra tâmplelor, în timp ce îmi rezemam coatele de birou. Asta îmi lipsea acum? Încă unul care se dă bolnav psihic ca să scape de pedeapsă? Mai era și detectiv pe deasupra, știa legile, deci îi era cât se poate de ușor să jongleze cu acestea. Am oftat, nu aveam destule pe cap?

        Am ajuns acasă pe la șapte seara și mi-am băgat una dintre pizzele din congelator în microunde. Mergea și așa. Cu tava aburindă, cu laptopul sub braț și cu Hera încercând să se strecoare printre picioarele mele, am ajuns la canapea și m-am așezat turcește. La televizor știrile erau pe sfârșite, așa că am aprins laptopul și am împărțit prima felie de pizza cu mica tigroaică, care torcea deja cuminte, la distanță de câțiva centimetri de tavă. Știa că va primi, mereu primește. Începusem să scriu raportul pentru evaluarea unuia dintre pacienții mei, când telefonul sună.

       — Da? am răspuns. Punându-mi pixul după ureche pentru a putea răspunde.

       — Ai plecat fără să treci pe la mine, vocea mult prea veselă a lui Toni era ultimul lucru pe care voiam să îl aud acum.

       — Am fost de acord să ne-o tragem uneori, nu să ne dăm raportul, am spus.

       — Au, asta a durut! Exclamă teatral și mi-am dat ochii peste cap. Carol a uitat să îți spună ceva. Vrea să mergi mâine la spitalul de nebuni, să vorbești cu tipul nou. Zicea că ai dosarul lui.

        Nu îmi plăcea cum pronunța, cu superioritate, "spitalul de nebuni".

       — De ce aș face asta? Va avea parte de o comisie. Am spus, ridicându-mă și căutându-mi ochelarii. Mereu mă dureau ochii când stăteam în fața ecranului.

       — Întocmai. Asta și vrea, omul e detectiv, pentru numele lui Dumnezeu! Sigur nu are nimic. De aceea mergi mâine, te asiguri că vrea să ne tragă în piept și nemernicul ajunge unde îi e locul.

        Am oftat, vizualizând agenda și orarul pentru mâine. Când naiba voi mai avea eu timp și de așa ceva?

       — Ador să fiu anunțată pe ultima sută de metri despre chestii de genul ăsta. Bine, văd eu cum mă strecor. Mersi!

       — Hei, hei, hei! Stai așa! Se grăbi el să îmi atragă atenția, pentru a nu îi închide în nas. Vin la tine în seara asta?

       — Îmi pare rău, e ziua mami-pisi, am spus sec și am închis.

        Cu ochelarii pe nas, m-am întors la canapea, unde Hera mesteca un colț dintr-o felie de pizza. Am dat doar din cap, zâmbind, și m-am așezat, luând dosarul bărbatului în brațe și privind iar acel chip impenetrabil.