În mintea unui psihopat

Slăbiciuni

        Mi-am anulat toate planurile pe ziua respectivă, inclusiv întâlnirea cu Adam, în mașină, în drum spre casă. Din clipa în care am deschis ușa tot drumul a fost uitat. Picioarele îmi tremurau acum că am ajuns într-un loc sigur și confortabil emoțional pentru mine. Mi-am lăsat geanta să alunece pe jos, făcând-o pe Hera să execute un salt și am observat-o că e lângă mine abia când era în aer. M-am împletit până la canapea, dar puterile m-au lăsat și am căzut aproape ca o păpușă din cârpe pe jos, lângă ea. Și am început să plâng. Un plâns groaznic, care mă lăsă fără aer. Un plâns teribil, aproape silențios, sufocant, atât de dureros, de parcă mi se rupea pieptul în două, deschizând un hău în care tocmai cădeam în gol. Pentru că nu asta făceam acum? Alunecam în propria minte, îmi lăsam traumele să mă afecteze într-un mod grotesc. Adevărul e că am deschis toate sertarele, toate ușile dulapurilor îndesate până la refuz, iar în tot haosul acesta, s-a deschis Tartarul, cușca cu proprii monștrii care se hrănesc cu durere, amintiri tăioase și suflete distruse și care așteaptă cuminți, în întuneric, bazându-se pe slăbiciunile mele. După toți anii de autocontrol, terapie, exerciții, ședințe, mi-am lăsat mintea liberă.

        Și era cumplit.

        Am plâns până am simțit că mi-am stors sufletul, deși lacrimile continuau să alunece. Suspinam constwnt și o durere cumplită de cap mă rupea cumva de realitate. Mi-am șters ochii umflați, căutându-mi telefonul și am apelat singura persoană pe care o voiam acum lângă mine.

        După nici cincisprezece minute, ușa mea se deschise cu putere. Nici nu încercă să bată. Stăteam tot lângă canapea, cu mâinile îndoite pe marginea ei și cu capul sprijinit pe mâini. Veni repede lângă mine și se așeză, mângâindu-mă ușor pe păr.

       — Jess?

        Am ridicat privirea spre ea. Era prima dată când Nati mă vedea așa, iar îngrijorarea din ochii ei era nemărginită.

       — Mulțumesc, am spus, simțind mai multă recunoștință decât puteam să exprim acum. Lasă-mă să iau două pastile și vorbim.

       — Stai aici! Îmi ordonă ca unui copil, apoi merse cu pași repezi, îmi aduse geanta de pe jos, și din bucătărie un pahar cu apă. Mă cunoștea prea bine, știa că am mereu medicamentele pentru durere la mine. Apoi se așeză turcește în fața mea, pe jos.

        Mi-am șters lacrimile din nou, deși în timp ce vorbeam mai scăpa câte una.

       — Ți-am spus că am un frate?

        Era o întrebare retorică, bineînțeles. Dar era mult mai bună decât să îi recunosc în față că o mințisem, deși ea fusese o prietenă perfectă din toate punctele de vedere, în toți anii ăștia. Și mă uram pentru felul în care mă privea acum.

       — Cum ai putut să îmi ascunzi asta? Toți anii de terapie... Ești conștientă că te-ai jucat de-a psihologul cu mine, nu-i așa?

       — Nu! Am spus ferm. Tot ce ți-am spus a fost adevărat. L-am omis pe Tudor... Nici nu știu de ce l-am omis, mi-am reformulat propoziția, apăsându-mi ochii cu degetul mare și arătător. Am simțit nevoia să îl protejez, să îl scot din ecuație. Aveam nevoie să mă fac eu bine, fără să îl mai implic pe el.

       — Știi că nu așa funcționează!

       — A funcționat pentru mine! Cel puțin, o perioadă.

        I-am spus ce s-a întâmplat peste zi, iar ea ascultă tăcută, însă cu o clară uimire pe chip. Știam că avea întrebări, de aceea m-am hotărât să vorbesc eu. Gata cu secretele.