În mintea unui psihopat

Tupeu

        Nati mă privea în tăcere, cu mâinile la spate, în poziție de copil certat și pedepsit. Stătea în picioare, dar avea umerii pleoștiți și o privire de cățel plouat.

       — Nu te uita așa la mine, m-am strâmbat, fără să o privesc.

        Nici eu nu mă simțeam mai bine că plecam. Și nu datorită locului de muncă, nu prindeam rădăcini într-un singur loc. Mă simțeam prost față de ea, pentru că deși era mai sociabilă decât mine și formase legături, de mine era mai apropiată decât de restul. Iar faptul că mi-a fost alături când nici măcar eu nu mi-am mai fost de ani buni, lucrând cu mine din cauza refuzului meu categoric de a căuta ajutor de specialitate, nu făcea deloc lucrurile mai ușoare.

       — Știi că înțeleg, spuse.

       — Dacă nu tu, atunci cine? Am rânjit, aruncându-i o privire scurtă.

       — Oamenii ca tine mereu vor trece peste orice barieră, cât timp cred în ceva. Dar asta îi face și să se arunce cu prea mult avânt. Doar... ai grijă.

       — Nu mor mâine, mi-am dat ochii peste cap. Și nici nu mă mut din țară. Vei știi aproape tot ce fac, deci nu îți mai face atâtea griji.

       — "Aproape" ăla mă îngrijorează pe mine.

        Mi-am pus geanta pe umăr, apoi am luat în brațe cutia de depozitare, care era plină acum cu lucrurile mele de la birou și m-am apropiat de ea.

       — Sunt fată mare. Iar dacă ceva nu iese bine, voi merge mai departe. Am trecut prin mai multe rahaturi, un caz nereușit e apă de ploaie.

        Nati își puse o mână în jurul meu, într-o îmbrățișare stângace, apoi îmi deschise ușa. Colegii aveau cu toții ușile deschise, ceea ce însemna că vestea a circulat repede. Șeful meu era în capătul holului, cu mâinile în șolduri, privindu-mă încruntat.

       — Al doisprezecelea ceas, Irimia. Încă mai ai o șansă.

       — Treișpe e numărul meu norocos, am zâmbit pe sub mustăți și mi-am continuat drumul, pregătită pentru orice ar putea să urmeze.

***

        — Jessica, el e Milo, avocatul meu. Milo, Jessica este psihiatrul de care ți-am povestit.

        I-am strâns mâna bărbatului care stătea în dreapta mea și în stânga lui Adam. Se îndrepta spre patruzeci, dar era solid și arătos într-un mod impunător, ceea ce în mod normal ar face o femeie să se încrunte puțin. Speram să se folosească de acest aer dur la proces pentru a pune cu botul pe labe acuzarea, și totuși, asta nu avea cum să fie de ajuns. Ne-am așezat, cu Radu stând la distanță, pentru că anumite lucruri deja țineau de confidențialitatea dintre noi.

       — De ce ai ales să îl reprezinți? Mă întrebă direct Milo, încruntat. Ce ai de câștigat?

        Am ridicat ușor din sprâncene, dar nu aveam de gând să îi fac jocul.

       — Până acum am avut doar de pierdut, domnule avocat, am vorbit. Adam are nevoie de o expertiză psihiatrică completă și sunt convinsă că putem demonstra câteva chestii chiar interesante.

       — Deci ești aici doar pentru a-ți satisface curiozitatea profesională?

       — Poți să o iei și așa. Dar cât timp curiozitatea mea îți ține clientul în viață, eu spun că amândoi avem de câștigat.

        Milo mă privi lung, dar Adam spuse hotărât:

       — Poate părea ciudat, dar cred că am încredere în ea. Ce soluție mai am, oricum? A fost singura care a intuit ce aș putea avea. Sau, și-a dat măcar silința. Vreau răspunsuri și cred că ne vor ajuta mult și la proces.

       — Cu asta sunt total de acord, spuse bărbatul, scoțând o țigară din buzunar și m-a uimit puțin să văd că nu are filtru, dar nu înghit chestii psihologice fără noimă.

       — Voi avea grijă să îți explic pe înțelesul tău, am zâmbit, îngustându-mi ochii, apoi mi-am îndreptat atenția spre Adam. Vreau să ne întâlnim la o primă ședință cât mai repede. Iar ținând cont că deplasarea ta ar veni la pachet cu o grămadă de acte și formalități, voi veni eu la tine. Trebuie să înțelegi încă de pe acum că se aplică confidențialitatea medic-pacient și dacă tot m-a trăznit să mă bag în asta, vreau să fii tăios de sincer cu mine.

        Am spus toate acestea cu un ton clar și apăsat. L-am văzut încruntându-se, știam că avea lupte interioare pe care momentan doar le întrezăream, însă mi-a dat cuvântul său și pentru mine era primul pas în acest caz.

       — De acord, dădu din cap. Și dacă nu funcționează?

       — La ce te referi?

       — La celălalt... eu. Nu a mai apărut de când a fost Maia aici ultima dată.

       — Maia fiind...?

       — Iubirea vieții mele. Și femeia pentru care am făcut o obsesie și aproape am omorât-o.

        L-am privit fix, ridicând din sprâncene.

       — OK, asta nu scrie în dosarul tău...

        Milo pufni.

       — Ce credeai? Faci puțin hocus-pocus și gata cazul?

       — Nicidecum. Dar îmi voi da toată silința să spun un "abracadabra" la final.

        Bărbatul își îngustă ochii, dar nu mai spuse nimic.

       — Ne vedem mâine, mi-am luat servieta de pe jos, ridicându-mă în picioare și prefăcându-mă că nu observ cercetarea atentă și încruntată a avocatului.

Adam

        Priveam geamul mic și pătrat, sigilat cu trei bare de fier. Cred că era lună plină afară, pentru că era mai luminos în cameră decât de obicei. Îmi lipseau libertatea, mișcarea și... ea. Simțeam o durere în piept de fiecare dată când mă gândeam la ea și îmi venea să urlu știind cât rău i-am făcut. Cine ar putea ierta așa ceva? Dar după atâtea săptămâni, eu încă tânjesc la viața pe care am avut-o alături de ea. Urma să ne căsătorim, să avem o familie așa cum eu nu am avut niciodată. Iar copilul nostru... Fetița mea va creste fără tată. Cine știe dacă o voi vedea? Maia mi-a spus că îmi va trimite poze, dar cum să o văd crescând doar în poze?

        M-am ridicat în fund și mi-am așezat tălpile goale pe podeaua rece. Fetița mea. Maia avea nevoie de mine să o țin de mână în momentul în care o va aduce pe lume, să o ajut în perioada de după, să ne bucurăm împreună de minunea din viața noastră! Nu de un psihopat care și-a făcut planuri diabolice despre cum să o ucidă și avea fantezii bolnave cu ea rece!

        M-am ridicat în picioare, nervos. Cum am putut fi atât de prost? Toate dățile în care simțeam că ceva e în neregulă... Toate semnalele de alarmă... Trebuia să caut ajutor de specialitate din timp! Acum aveam o familie! Îmi creșteam copilul alături de femeia pe care o iubesc cum nu mă iubesc pe mine! Ce vorbesc, m-am iubit vreodată?

        Am dat un pumn în peretele alb din fața mea, apoi încă unul și încă unul, zdrobindu-mi pielea și lăsând pete roșii pe vopseaua de un alb imaculat. Gâfâiam de nervi, neputință, durere. Singura mea șansă acum de a demonstra adevărul era Jessie, psihologul, și Milo, avocatul dat naibii pe care am avut norocul să îl întâlnesc înainte prin câteva circumstanțe. Și îmi puneam toată speranța în ei.