În mintea unui psihopat

Elias

        Adam era pierdut în subconștient din nou, însă nu prea departe, pentru că nu voiam să intre prea brusc în centrul problemelor sale din copilărie. Unii oameni erau atât de speriați de ceea ce găseau, încât nu mai voiau să se întoarcă acolo vreodată. Alegeau să "uite" și să nege. Uneori funcționa, alteori nu, însă în cazul de față aveam foarte mare nevoie de informații.

       — Ce activități aveați împreună, tu și părinții tăi?

        Adam se încruntă puțin, apoi vorbi pe un ton egal:

       — Luam cina împreună în fiecare zi. El era foarte strict în legătură cu asta, deși nu vorbeam aproape deloc în timp ce mâncam.

        Observasem faptul că tatăl său nu era menționat în mod direct în conversațiile noastre. Nu făcea referire la acesta ca fiind părintele lui, nici măcar pe nume nu îi spunea, de parcă era o identitate care nu merita a fi conturată. Adam se simțea în siguranță cât timp făcea referire la tatăl său ca fiind un personaj oarecare, nedefinit, ceea ce mi-a întărit convingerea că dosarul lui vechi avea dreptate în totalitate în legătură cu acest aspect: tatăl său era factorul declanșator și sursa dereglărilor psihice.

       — De ce crezi că insista să faceți asta?

       — Să păstreze aparențele, cred. Să ne inducă falsul sentiment cum că am fi o familie. Și în fața celorlalți, uneori așa păream.

       — Primeați vizite des?

       — Oarecum.

       — De la cine? Am întrebat, rezemându-mă cu fundul de marginea biroului și privindu-l pe deasupra ochelarilor.

       — În general, prieteni de-ai lui. Din partea mamei avem vizite foarte rar, doar la evenimente importante.

       — Îți amintești de cineva anume?

       — Mătușa și unchiul meu care m-au primit... Ei erau mereu drăguți cu mine. Și cumva, cred că au știut ce se întâmplă în casa noastră. Cel puțin, au bănuit. Apoi...

        Adam începu să respire greu și neregulat. Cineva din cercul lor de persoane apropiate îl agita. Sau, mai bine spus, îl indispuse pe copilul Adam.

       — Sunt aici, îți amintești? Ești în siguranță, știi drumul înapoi. Dar am nevoie să vorbești în continuare.

        Oftă, lăsând capul în jos, fără să mai spună ceva. M-am apropiat, apoi am spus cât de blând am putut:

       — Sunt chiar aici. Povestește-mi.

       — Nu trebuie să ne audă, șopti Adam cu teamă. Dacă îi spune lui, voi avea necazuri. De aceea sunt ei cei mai buni prieteni, pot să jur că gândesc la fel. Mamei nu îi place de el, e mai tristă decât de obicei când vine la noi. De fapt, nu chiar tristă. Pur și simplu nu mai suportă pe nimeni și nimic în jurul ei. Dar lui nu îi pasă, pentru că se dă peste cap să îi facă prietenului său pe plac.

       — Cât de departe ar merge pentru el? Am întrebat precaută.

        Adam inspiră adânc, ținând aerul în plămâni câteva secunde, apoi expiră lent, aproape ca un oftat.

       — Oricât este nevoie.

        Mi-am înghițit nodul din gât. O nouă ramificație se întindea de la povestea de bază.

       — Dă-mi un exemplu.

        Adam își strângea mâinile în pumni atât de tare, încât simțeam că va exploda. Aproape că puteam să văd lupta care se dădea în el în momentul de față.