În mintea unui psihopat

Să începem

        Mi-am încheiat până sus nasturii de la cămașa fără mâneci, am ridicat fermoarul de la fusta neagră, strâmtă și totuși, până la genunchi. Pantofii cu toc mic, din piele neagră, așteptau să fie încălțați. Cu o geantă tip poștaș pe umăr și părul prins într-un coc doar din agrafe, am condus până la centrul unde Adam Bran era internat și urma să avem prima ședință. Făcusem toate demersurile și aveam la dispoziție două ore. Data procesului încă nu era o presiune îngrijorătoare, dar era ca o siluetă care își făcea simțită prezența din umbră, deci nu stăteam relaxată nici în privința asta. Nu știam cu ce strategie va veni acuzarea și voiam să fiu pregătită indiferent de circumstanțe. Nu aveam de gând să îl întreb pe Toni despre asta, orgoliul său de bărbat fatal era mult prea rănit pentru a-mi oferi detaliile necesare.

        Totuși, nu mă așteptasem nici în ruptul capului la ceea ce am găsit în fața clădirii.

        Reporteri. Prea mulți reporteri, cameramani, dube cu logo-uri mari și cunoscute. Am simțit cum mi se întoarce stomacul pe dos și aproape am lovit bordura în încercarea de a parca lateral. Mama mă-sii, cu știrile lor cu tot!

        Am coborât din mașină, încercând să nu fac prea mult zgomot, pentru a nu atrage zombie asupra mea, și m-am îndreptat spre intrare cu capul sus. Mă gândeam, de fapt speram, că voi putea trece neobservată, de parcă aș fi o simplă angajată. Însă o femeie îmbrăcată în costum roz s-a întors și a făcut ochi mari, și-a luat microfonul și i-a făcut semne unui cameraman burtos să o urmeze. După ea s-au pornit și alții, iar așa m-am trezit cu hoarda venind pornită să mă întâmpine. Mi-am ținut respirația, în timp ce încă înaintam.

       — Domnișoară Trif, ce șanse credeți că are Adam Bran în viitorul proces?

       — Este adevărat că fostul detectiv suferă de personalitate multiplă?

       — Jessica, care este declarația ta oficială? Demisia ta are legătură cu acest caz?

        Întrebările lor și luminile puternice ale camerelor îmi scoteau anxietatea de la naftalină. Cu capul în jos, atentă la picioare pentru a nu mă împiedica de unul dintre ei, mi-am continuat drumul. Norocul meu a fost că Radu a ieșit în întâmpinarea mea și mi-a deschis ușa, blocând mulțimea mult prea curioasă și agitată.

       — Mulțumesc, am răsuflat ușurată, iar el chicoti, lovindu-mă prietenește peste spate.

       — Ai început bine!

        Am râs și eu scurt, apoi m-am prezentat pentru a semna trecerea în registru. Cu Radu lângă mine, am urcat ca de obicei pe scări, apoi am mers în altă cameră, unde am anunțat o asistentă că am ajuns. De acolo m-a condus doar pe mine într-un birou și mi-a spus că pacientul va fi adus în scurt timp. Era simplu și modest, dar nu aveam nevoie de mai mult. In dreapta erau două geamuri late din termopan, cu perdele. Biroul din lemn de cireș era lângă unul dintre ele. Chiar în față, lângă perete, era o canapea de un verde spălăcit. Un fotoliu mare, de un muștariu închis, așezat puțin în stânga, stătea orientat spre canapea. Covorul bej, rotund, trona în mijlocul camerei, iar un dulap mic, cu sertare, era poziționat cum intrai, pe dreapta.

        Mi-am așezat geanta pe birou, de unde am scos caietul pe jumătate plin și un pix, apoi am căutat o pastilă pentru durere de cap și am dat-o pe gât, cu puțina apă ce o mai aveam în sticla din geantă.

       — Bună ziua!

        M-am întors și i-am văzut pe cei doi paznici care îl aduceau pe Adam, ținându-l de brațe. Acesta mă privi, dar nu spuse nimic. Le-am răspuns la salut și am așteptat ca el să se așeze în fotoliu, ghidat de paznici, iar aceștia i-au legat cătușele de la picioare de un inel din fier, prins în podea, pe care abia acum îl observasem.