În mintea unui psihopat

Schizofrenie

       — Cum te simți astăzi, Adam?

        Bărbatul stătea, ca de obicei, în fotoliu. Mă privea pătrunzător și parcă ceva se schimbase, ceva discret.

       — Fizic, sunt sănătos. Psihic, sunt nebun, zâmbi în colțul buzelor.

       — Conform credințelor vechi din popor, probabil.

        Adam râse și mă bucuram să îl văd mai relaxat. Ședintele noastre erau mai armonioase dacă el nu era tulburat.

       — Tu cum o mai duci, doctore? Am înțeles că afară toți sunt împotriva mea.

       — Încă nu m-a linșat nimeni, după cum vezi.

       — Ești o femeie dată naibii, rânji, apoi spuse serios: mulțumesc.

       — Hai să te scoatem din încurcătura asta. Îmi mulțumești după.

        Adam dădu o dată din cap în semn afirmativ și am luat în mâini două fotocopii.

       — Aș vrea să vorbim puțin despre tatăl tău.

        Nu răspunse, aștepta să continui.

       — Pe numele lui sunt două plângeri la poliție, ambele înaintate de către mama ta, în 1985 și 1986. Cea din urmă are și o declarație mai detaliată, în care ea susține că el este violent, manipulator și, am început să citesc de pe foaie, "...nu contează faptul că sunt însărcinată, parcă nu are nicio emoție pentru noi".

        Adam rămase o clipă nemișcat, apoi expiră tot aerul pe care îl ținuse în piept.

       — Nu știai de existența lor? L-am întrebat.

       — Nu, ridică el din sprâncene, vizibil afectat. Voiam să îmi uit trecutul, nu să îl dezgrop. Nu am simțit niciodată nevoia să caut informații despre ei.

       — Din ceea ce mi-ai spus tu, corelat cu plângerile mamei tale, e foarte posibil ca tatăl tău să fi fost schizofren la rândul său, mi-am spus teoria la care lucrasem în ultimele zile.

       — E o boală genetică, nu-i așa? Strânse pumnii.

       — În mare parte, da. Genetica e un factor, dar nu în totalitate cauza declanșării schizofreniei.

       — Dar tu ai spus că ceea ce am eu se numește tulburare de identitate disociativă.

       — Exact. Însă este foarte posibil ca tu să fi dezvoltat deja o formă de schizofrenie, care a ajutat la formarea complexă a acestei tulburări. Vezi tu, există anumite asemănări între cele două și șansele ca un copil cu cel puțin un părinte schizofren să moștenească boala este mult mai mare decât în cazul copiilor proveniți din familii aparent normale, fără istoric de genul acesta.

        L-am lăsat să proceseze informația, apoi Adam mă întrebă cu un ton neutru, dar care știam că ascunde multe sentimente:

       — De ce nu a plecat? Mama?

       — Era însărcinată cu tine. Probabil nu avea unde, sau nu se simțea suficient de puternică.

        Își trecu o mână peste față, oftând greu.

       — Care este probabilitatea ca eu să nu fi dezvoltat tulburarea asta de identitate, dacă ea îl părăsea atunci?

       — Sută la sută.

       — Dar aș fi putut fi schizofren.

       — Schizofrenia se instalează în cea de-a o suta zi a gestației. Adică în al doilea trimestru de sarcină. E o treabă complexă, de care sunt răspunzători anumiți neuroni. Nu e ceva ce mama ta sau tu ai fi putut controla, însă sunt multe cazuri în care se trăiește absolut normal și cu această tulburare.