Am încercat să respir dar abia mă puteam concentra. Uitasem cum să o fac. Aerul polar îmi intrase cu forță în plămâni, invadându-i într-o strălucire aproape stranie. M-am înecat, și-am început să tușesc chinuindu-mă să deschid ochii pentru a vedea unde mă aflam.
Era un gol negru. Abia reușeam să simt pământul sub picioare.
Brusc, inima a început să-mi bată tare. Simțeam o teamă profundă, inexplicabilă, aproape lipsită de un control propriu.
O durere ascuțită m-a trezit la realitate și mi-am întors lent privirea spre mâini, am întors palmele tremurând cu frica de a le îndepărta de zid.
Am simțit imediat un val de dezgust și o căldura puternică de parcă întreg corpul ar fi ars într-un vulcan de emoții instabile.
Doar o picătură de apă rece era capabilă să-mi stingă tot focul ce deja îmi ardea plămâni.
Ceața roșiatică din jur se intensifica tot mai mult curând urma să mă învelească și să-mi aline suferința. Nu știam cât urma să rămână aici, nici dacă voi vrea sa fiu scos de aici.
Fiind doar la un pas de sfârșitul întrebărilor chinuitoare, știind că toate aceste gânduri haotice ce zburau prin mintea mea si acest vârtej de sentimente din înăuntrul sufletului meu ar lua curând o pauza nedeterminata, o pauza mult dorit așteptată.
Un singur pas și aș fi în brațele liniștii eterne.
