Ating aerul cu degetele amorțite de frig, visam cu ochii deschiși. Îmi legând picioarele ca un copil, la baza stâncii. Nu-mi pasa daca aveam să cad, mă simțeam liber
As putea plutii, eram ud până la piele dar ploaia tot nu se opri dar nu-mi păsa.
Inspiram liniștit toți vapori, nu-mi era frica ca cad, numi pasa ca ma îmbolnăvesc, nu conta ca aș muri de foame, eram calm.
Șoaptele dispărură între timp, ascultam melodia din jurul meu, ritmul inimii se potrivi cu suflarea vântului cu tunetele și picaturile de ploaie. Pentru uni imaginea putea fi de coșmar dar ăsta era sufletul meu.
Mă ridic în picioare fara să mă fi gândit o secundă sa o fac și simt o căldură puternica din inima, am simțit cum ceva mă îndeamnă să am încredere, și am înaintat simțind ca fac ceva normal, și am călcat în gol.
Era normal....ca o podea din sticlă, mă ținea deasupra norilor, nu m-am oprit. Nu mă puteam gândi la nimic, doar mergeam. Simțeam o frica imensă amestecată cu entuziasm, am inceput sa fug, ploua mai tare înspre fața mea, simțeam ceva rece sub tălpi, apoi o durere ascuțită care mă făcea să urlu de durere, m-am uitat în jos, podul invizibil devenea din sticlă spartă care îmi intră în picioare până la sânge, ca un nisip mișcător mă afundam in sticlă, vroiam sa nu mă opresc sa ies de acolo dar mă mișcăm din ce in ce mai greu, prea multă sticla, imi ajungea la brâu și continuam să mă scufund. Incercam să mă prind de ceva sa pot ieși dar era doar sticlă.
Frica creștea și cioburile se înmulțeau, durerea creștea și sângele se scurgea peste tot, aveam brațele zgâriate și tăieturi de la gat in jos, urma să ajungă la ochii, as fi orbit cat de curând..mort, începeam să ma resemnez, am închis ochii.
Când totul în jur sa calmat, a fost liniște mult timp, nu am mai simțit nimic, absolut nimic, nici durerea nici respirațiile, am mișcat mana in aer nu simțeam nimic, mi-am atins gatul, brațele nu puteam da de durerea rănilor, nu am îndrăznit încă sa deschid ochii, am inceput sa... merg..ca și cum aș merge pur și simplu, nu ma împedica nimic, am inceput sa alerg liber cu ochii închiși, nu mă oprea nimic, podul de sticla era încă acolo simțeam asta, nu mă lăsa să cad, ori unde mă îndreptam era acolo să mă prindă, ploaia se oprea in sfârșit, vântul mă mângâia iar nori treceau pe lângă mine, era pace în suflet, am găsit curajul sa deschid ochii și am fost întâmpinat de razele soarelui puternice ce mă orbiră prima oara, prima oară când îl vedeam, era acolo și mă încălzea, eram în cer, totul era liniștit, frumos, sigur, fara durere, fara tristețe,doar un loc calm, cald,
Sigur, era perfect.
