Am suspinat, mâinile tremurau, interiorul sufletului ardea, eram gata să termin totul.
Cu nervi la pământ, cu ochii roșii de plâns, m-am simțit sufocat, parcă ceva mă strângea de gat, am închis ochii strâns și i-am deschis la loc vrând să fac senzația sa dispară, incercam sa vorbesc cu glas tare, sa spun ceva, nu puteam.
Am oftat și am închis ochii.
Inima era blocată ca într-o temniță, am respirat frigul, plămâni nu voiau să se umple cu aer.
Am vrut să țip așa tare, de nervi, de ciudă, de neputință, și am țipat.....
Mi-am strâns ochii și am țipat la cer cu toată puterea...cu toată durerea, până a început să mă usture gâtul și am rămas fără glas.
Am urât atât de mult... faptul ca încă eram prins acolo, Încă în viață. Doar corpul era încă viu, sufletul...așa întunecat..plin de durere ma făcut să fiu o fantomă prinsa in două lumi, Un spirit rătăcitor.
Mi-am strâns pumnii până sau albit,
Nori se învârteau odată cu haosul din mintea mea, a strigat la mine, dar nu l-am ascultat, a început sa plângă pentru ce urma să fac.
Am făcut un pas ajungând la margine, am deschis ochii, iar primul lucru observat era ceața risipindu-se încet, am inspirat lacom tot aerul, m-am uitat în jos, un abis negru plin de suferința si tot felul de amintiri care își doreau să mă îmbrățișeze, m-am gândit să le fac pe plac....
.....și am sărit.
