Rotten Heart

21|"Ești bine, puștiule ?" - Makar

De când am realizat că am fost jucat pe degete atât de bine, timp de 7 ani, nu mai pot face altceva decât să mă gândesc la posibilitatea că și copilul ar trăi. Asta ar însemna că sunt tată. Cel mai îngrozitor de pe lumea asta.

— Makar, fiule, ce se întâmplă cu tine ? – mă întreabă mama îngrijorată.

Mama e de o bunătate rară, uneori mă întreb cum de nu s-a lipit niciun fir bun de copii ei. Tata e de vina, om mai crud ca el nu am văzut. Câtă suferință am îndurat, nimeni nu știe. Ceilalți îl stiu pe tata ca fiind soțul perfect, figura paternă intactă, doar eu îi știu adevarata față pentru că eu eram bătut zilnic și umilit de el.

— Sunt cu mintea în toate părțile, mamă! Nu pot să mă gândesc la ceea ce trebuie să mă gândesc ! Și partea proastă, e că totul e din vina mea, doar pentru că m-am lăsat purtat de suferință, doar pentru că m-am lăsat ghidat de principiile insuflate de tata.

— Fiule, tatăl tău te-a iubit, erai mândria lui !

— Asta e versiunea pe care o știi tu mamă, singura față a lui pe care ai cunoscut-o vreodată !

— Makar....ce s-a întâmplat când erai mic, a fost ceva nevinovat, știi că avea probleme cu nervii....

Aprob din cap doar pentru a pune capăt discuției, asta e singura bătaie încasată de mine și cunoscută de către mama.

— Ma duc să mă plimb....nu mă aștepta la cină!

— Bine, fiule !– aprobă mama tristă.

Ies rapid din casă, urc la volan și încep să mă îndrept unde văd cu ochii. Vreau să-mi limpezesc gândurile. Pentru prima dată nu știu ce să fac. Eu marele Makar, temutul Lucifer, nu am pic de idee despre cum aș putea să-mi revin după șoc. O perioadă bună de timp m-am învinovățit pentru moartea lui Katya, dar aparent e în viață,  iar eu am sentimente atât de contradictorii. Pe de-o parte mă scoate din minți faptul că a reușit să mă ducă de nas atât de mult timp iar pe de altă parte, mă simt ușurat că trăiește, că nu s-a sinucis din cauza mea.

Pierdut în gândurile mele, frânez brusc înainte de trecerea de pietoni. Văd un copil plângând cu o minge în mână și cu ochiul învinețit. Îl văd și am impresia că sunt eu mic. Involuntar o lacrimă mi se scurge pe obraz.

— Puștiule, ești în regulă? – îl întreb coborând din mașină.

Cel mic își șterge lacrimile cu mâna, mă privește drept în ochi și încuviințează că e bine.

— Ce ai pățit? – îl întreb ignorându-i minciuna. Se vedea că nu e bine.

— Colegii m-au lovit pentru că au spus că sunt un mincinos !– răspunde printre lacrimi.

— Iar tu ești un mincinos ? – îl întreb în timp ce ma așez în genunchi în fața lui.

— Cred că da !– șoptește trist.

— Crezi ? Uite, de ce nu-mi povestești iar eu îți spun ce părere am: dacă ești un mincinos sau nu. Dar înainte de asta, hai să ne așezăm pe o bancă ! Eu parchez mașina imediat.

Cel mic, din nou, încuviințează din cap și se așează pe bancă, iar eu imediat parchez mașina. Când mă întorc, îl găsesc puțin mai bine, pare că s-a mai liniștit.

— Gata, m-am întors,  acum îmi poți spune !

— Am spus la școală că tatăl meu e astronaut și chiar e. Cel puțin asta am crezut până când am auzit o discuție între mama și el.

— Puștiule , dar tu nu ai mințit cu nimic! Nu ai de ce să fii trist!

— Dar colegii mei, au spus că....

— Nu trebuie să asculți ce spun ei, contează că tu știi cum stau lucrurile! – îl întrerup eu.

Cel mic izbucnește în plâns iar eu încep să mă simt extrem de neputincios. Cum să-l ajut, ce să-i spun?

— Hai, să jucăm fotbal, ce zici? – îl întreb cu speranța că va spune da și se va mai liniști.

— Te-ai juca cu mine? – întreabă cu ochii roșii.

— Normal, dar trebuie să te avertizez că sunt cel mai bun !

— Și eu !– spune mândru.

— Să te văd, puștiule!

— Să vă văd, domnule...?

— Makar ! Spune-mi Makar!

— Bine, iar tu spune-mi Isay !

— Încântat de cunoștință Isay!

Cel mic zâmbește atât de drăguț, încât mă face să uit ziua de azi.

— Să începem! – strigăm amândoi de-odată.