Un sărut păcătos | FINALIZATĂ |

Capitolul 22.

— Soțioaro, aud un glas care mă face deja să zâmbesc și simt cum brațele lui Vlad mă cuprind.

Sunt în cantina firmei, gata să iau prânzul cu el, având în vedere că toți ceilalți sunt ocupați. Mi-ar fi plăcut, totuși, să iau masa măcar cu Amalia sau Alexandra, dar amândouă au diferite sarcini de îndeplinit, așa că am rămas cu Vlad și chiar nu-mi pare rău. Compania lui e genială.

Din ziua în care a mers cu mine după bagaje, acasă la părinții mei, inelul lui a rămas la mine și continuă să mă numească soțioara lui, iar asta mi se pare al naibii de simpatic. Poate că e unul dintre cei mai de treabă bărbați cu care am interacționat până acum, nu că ar exista prea mulți.

— Altă culoare? îl întreb eu când se așează pe scaunul din fața mea și îi observ părul vopsit într-un verde fosforescent.

Bărbatul ăsta un curcubeu din cap până în picioare.

— Nu-ți place, soțioară dragă? râde și face botic, asemenea copiilor, iar eu pufnesc amuzată.

— Cum să nu-mi placă mie de soțul meu perfect și colorat? îl întreb și mă gândesc că înainte nu aș fi avut curajul sau încrederea să mă împrietenesc cu un bărbat, fie el și homosexual.

Ce-i drept, Cristian mi-a cam schimbat viața odată cu apariția lui și am întâlnit o grămadă de oameni minunați.

— Uhu, credeam că vrei să divorțezi de mine, își duce el mâna la inimă și eu îi intru în joc.

— Cum să divorțez eu fix de tine?

— Ce-mi place de tine, Soțioaro! îmi face cu ochiul și eu îmi dau seama cât de sincer e râsul meu în preajma acestui bărbat.

În ciuda trecutului meu, cred că a venit vremea să fiu fericită, așa că nu îmi mai pasă de mama și de tata sau Diana, care oricum nu se interesează să mă caute, ci vreau să pun pe primul loc propria mea fericire și... Sănătate mintală. Ar cam fi cazul, pentru că îmi dau seama că am mult de lucrat la mine să pot să-mi vindec toate temerile.

Am cunoscut deja oameni care mă ajută și asta mă face să cred că, într-o zi, poate cât mai curând, o să fiu și eu fericită. Nu am avut o familie acasă, cu proprii mei părinți și cu sora mea, dar asta nu înseamnă că nu-mi pot forma o familie din oamenii aceștia pe care, deși abia îi cunosc, am ajuns să îi iubesc într-un fel sau altul.

Vlad, cu toate glumele lui și cu fiecare gest pe care îl face în prietenia noastră, a ajuns să-mi fie un frate mai mare, cu toate că încă nu îl cunosc îndeajuns și cu toate că lumea îl privește cu ochi sceptici pentru orientarea lui sexuală. Ciudat sau nu, simt că bărbatul ăsta e un om bun și că pot să am încredere în el. Poate mă înșel, dar mă îndoiesc că un om așa de blând și amuzant cum e el, ar putea să facă rău cuiva.

O am pe Alexandra care este, în sine, o enciclopedie umblătoare. Fata asta e atât de inteligentă și de fericită încât mă face să mă simt liberă atunci când sunt alături de ea. Și ne-am împrietenit atât de repede, iar eu îmi doresc ca relația mea cu Diana să fi fost exact așa. Poate că da, nu am găsit o soră adevărată în Diana, dar poate mi-e dat să o găsesc în Alexandra și mi-aș dori să creadă și ea același lucru.

Și o am pe Amalia, care este o ființă atât de blândă și de iubitoare, încât uneori mă gândesc că mi-ar fi plăcut ca ea să fie mama mea. Da, nu e drept să mă gândesc la asta când eu am o mamă, dar o simt mai apropiată pe femeia asta, care mi-e încă o străină, decât mi-am simțit propria mamă în toți anii mei de viață.

N-am avut eu norocul să am o soră sau un frate ca Alexandra și Vlad, sau o mamă cum e Amalia, dar de ce să nu profit de asta și să fiu fericită acum? De ce să nu mă bucur de oamenii aceștia, cu toate că nu știu ce îmi rezervă ziua de mâine? .