Perfuzia speranței

Prolog

        — Cassy, unde crezi că te duci în mijlocul nopții?

        Refuz să-mi ridic privirea și să mă uit în ochii mamei. Îmi leg cu repeziciune șireturile, încercând să-mi forțez mâinile să nu mai tremure. Lacrimile îmi încețoșează privirea și încerc să rămân cu mintea limpede, deși în urmă cu cinci minute eram pe punctul de a primi o farfurie în cap.

        Urăsc când se ceartă. Și mai ales când și eu am de suferit din cauza asta.

        Deschid ușa casei fără să-i răspund mamei la întrebare și mă grăbesc în momentul în care îl aud pe tata strigându-mi panicat numele. În urmă cu câteva minute nu prea îl interesa că mai avea puțin și îmi făcea creierii terci.

        Cobor cele două etaje și ies din bloc. Nu știu unde merg, nici ce am de gând să fac, însă știu sigur că nu vreau să-i mai aud certându-se. Nu mai suport atâtea țipete, urlete, reproșuri. Sunt sătulă cât pentru o viață întreagă și sper să nu am parte de aceeași soartă pe care au avut-o ai mei. Îmi doresc un partener cu care să mă înțeleg, să ne fim loiali unul celuilalt și să nu ne mințim. Să facem tot ce ne stă în putință ca relația noastră să meargă și, dacă e nevoie, să facem compromisuri în defavoarea noastră.

        Însă același lucru nu-l pot spune și despre părinții mei.

        Grăbesc pasul în momentul în care îi aud de undeva din spatele meu rugându-mă să mă întorc și încep să alerg atunci când le simt prezența din ce în ce mai aproape. Lacrimile îmi încețoșează privirea complet și nu mai realizez ce se întâmplă în jurul meu.

        — Lăsați-mă în pace! țip fără să mă uit înapoi, căci știu că aleargă amândoi după mine.

       Mintea mi se limpezește brusc în momentul în care ajung în dreptul unei treceri de pietoni și devin conștientă cu adevărat de ceea ce mi se întâmplă în momentul în care mă trezesc în mijlocul străzii, așteptând cu o nerăbdare terifiantă să fiu călcată de prima mașină care trece pe șosea. Privesc înainte de parcă cineva a pus stăpânire pe mine și îmi controlează orice mișcare și traversez trecerea pe roșu cu viteza melcului. Nu aș fi crezut niciodată că voi ajunge să cred că cea mai bună soluție pentru a opri durerea pe care o simt e să-mi pun capăt zilelor. În urmă cu un an, totul era altfel. Eu eram altfel. Și în niciun caz nu mă gândeam să mă omor.

        — Cassy! urletul mamei este ultimul lucru pe care îl mai aud înainte să fac contact cu asfaltul rece și dur.

       Simt o durere apăsătoare în tot corpul, însă la scurt timp se oprește. Totul se învârte cu mine și nu știu de ce, însă zâmbesc înainte să închid ochii și să văd negru în fața ochilor.

        În sfârșit, am parte de liniștea pe care mi-o doream.