10. Cassy

64 21 2
                                    

        Au trecut cinci săptămâni de la accident, iar pe zi ce trece mă simt din ce în ce mai bine. La ultimul control, doctorul Mohamad mi-a scos ghipsul de la mână și mi-a spus că trebuie să port un bandaj elastic pentru câteva săptămâni cu mențiunea să nu îmi forțez mâna ținând greutăți cu ea. Rana de la cap s-a vindecat complet în urmă cu două săptămâni, iar coastele îmi mai dau câteodată junghiuri, însă durerile pe care le aveam la început au dispărut complet. Rowan continuă să mă ajute cu mâncarea în fiecare zi și încă nu înțeleg cum îi permite programul să se îngrijească de mine mai bine de jumătate de zi. Eras mă vizitează de două ori pe săptămână, iar uneori vine însoțit și de părinții mei. Încă nu am aflat nimic despre Atesh și mă simt complet neutră când vine vorba de acest subiect. Cât despre Ivy, o s-o sun imediat ce mă pun pe picioare. N-aș vrea să ia primul avion din Londra și să vină acasă doar pentru că sora ei mai mică a dezvoltat câteva porniri sinucigașe pe care le-a pus în practică într-un moment în care a simțit că totul e prea mult pentru ea.

        O bătaie în ușă mă scoate din visare, iar Rowan își face apariția prin crăpătură.

        — Am vești bune, îmi spune, închizând ușa în urma sa.

       Ține cu mare atenție tava, pe care o așază în spațiul pe care l-am făcut în partea  stângă a patului special pentru ea. Reușesc să mă ridic singură în fund, sprijinindu-mă cu mai mare greutate în brațul stâng. E un lucru minunat pentru mine fiindcă reușesc să mă descurc din nou singură cu lucrurile simple.

        — Sper ca ultima cină din spital să merite, îmi spune zâmbind. Mâine vei avea ultima ședință cu Kalisha, iar după-amiază actele de externare vor fi deja semnate și vei putea merge acasă.

        Îi zâmbesc larg, deși în interiorul meu îmi pare rău că plec. De când am realizat că mă aflu aici numai și numai din cauza mea, am început să urăsc locul ăsta. Însă ideea de a pleca cred că mă sperie.

        — Ești bine, Cassy? 

        Rowan își ridică sprâncenele, iar fruntea i se încrețește datorită ridurilor de expresie. Ce ar trebui să-i răspund? El își face treaba și nimic altceva. Totul e doar în capul meu.

        — Da. Cred că da. Nu știu, mă bâlbâi. Îmi frec mijlocul frunții cu două degete, în semn de frustrare. Dacă continui discuția, voi răbufni cu siguranță. Doar că… m-am obișnuit aici, departe de viața mea din afara spitalului, de-ai mei și de tot ceea ce mă rănea înainte de accident, continui.

        Rowan oftează, iar mie îmi vine să plâng gândindu-mă cât de tare se va schimba viața mea când voi ieși de aici. Cât de tare s-a schimbat, de fapt, încă din noaptea accidentului.

        — Am obosit să sufăr din cauza unei povești de dragoste care nici măcar nu-mi aparține. Pur și simplu am obosit să-i văd certându-se, iar gândul că voi sta cu amândoi în aceeași casă până când mama reușește să se mute nu-mi ușurează deloc situația. Am obosit să-l văd pe tata plângând aproape zilnic și rugându-se de mama să se împace, dar nici măcar o clipă nu a stat să se gândească la greșelile sale! În viziunea lui, mama a fost tot timpul vinovată pentru tot. Pur și simplu am obosit și sunt atât, dar atât de multe lucruri și sunt atât de obosită încât… încât aș vrea să dispar. Și cred că asta am și încercat în seara aia nenorocită.

        Nu știu ce e cu mine și de ce m-am deschis brusc în fața celui care are de mai bine de o lună grijă de mine doar pentru că asta îi e meseria și nu pentru că asta ar vrea să facă. Nu știu de ce plâng acum în hohote pentru că am crezut că totul începe să se așeze și că va fi bine, dar tind să cred că m-am înșelat complet.

Perfuzia speranței Where stories live. Discover now