28. Rowan

48 9 0
                                    

        — CASSY! urlu din toți rărunchii prin geamul deschis al mașinii.

        Nu mai gândesc limpede atunci când conștientizez cu adevărat că fata agresată pe stradă, în plină zi, e chiar ea.

        — Rowan, ce faci?! țipă Alexe. O să intrăm în ei! Oprește! 

        Nu-l ascult și continui să conduc până ajung aproape de picioarele lor, urcând pe trotuar. Claxonez cu toată forța de care sunt capabil în acest moment, de parcă mi-aș dori să le bubuie urechile, apoi cobor din mașină. Alexe îmi urmează exemplul.

        — Ce dracu' faci, idiotule? Aproape ne călcai! spune unul dintre ei, cu ceva mai mult tupeu, însă mă asigur câteva momente mai târziu că rânjetul îi dispare de pe chip.

        — Aș face-o și a doua oară, țip la el, după ce îi mai dau vreo doi pumni și se dezechilibrează, căzând undeva la picioarele mele, pe asfaltul rece. Își duce două degete la nas, simțind cum sângele îi curge până la buza de sus. 

        Sper din suflet că i-am spart nasul.

         Zâmbesc satisfăcut la imaginea din fața mea, apoi îmi redirecționez atenția către restul grupului, în special asupra celor doi care o țin pe Cassy de ambele brațe. Respir greoi și încerc să mă calmez atunci când realizez că e aproape inconștientă. 

        Trebuie să o duc la spital cât mai repede.

        — Nenorociții ăia i-au dat cloroform.

        — I-au dat ce?! îmi răspunde Alexe, neînțelegând la ce mă refer, însă nu mai aud nimic în jurul meu.

        Mă năpustesc asupra idioților care încearcă să riposteze pentru a-i apăra pe cei doi care o țin pe Cassy ca pe un sac de cartofi, însă sunt mult prea furios ca să mai simt loviturile pe care le primesc. Lovesc în stânga și în dreapta în neștire, neînțelegând de unde am căpătat aceste porniri violente și ce tocmai s-a întâmplat de le-am făcut să iasă la suprafață.

        Alexe îmi sare în ajutor și reușim, printr-o minune, să-i facem să-și ia tălpășița după câteva schimburi de lovituri și amenințări. Nu știu ce a fost în capul meu să mă apropii atât de mult cu mașina de ei, căci mai aveam puțin și o răneam și pe Cassy în încercarea mea de a-i speria pe ei și de a o salva pe ea.  

        Însă nu-mi pare rău că am riscat, căci dacă nu i-aș fi speriat atât de tare, o bătaie cu șapte inși nu era deloc în favoarea mea și a fratelui meu, chiar dacă sunt niște puștani de liceu cu creierul cât o nucă.

        — Trebuie s-o ducem la spital. Repede! 

        Alexe mă ajută să o ridic și să o așez pe bancheta din spate a mașinii. 

        — Conduci tu sau… eu? mă întreabă cu o reținere în glas.

        — Conduc eu. Nu avem timp de pierdut și nici timp să ne gândim la ce a fost. Urcă în spate și ține-i capul în poală. O să conduc cât de repede pot.

        Nu mai stau pe gânduri și urc la volan. Înțeleg reținerea fratelui meu de a conduce, mai ales cu Cassy la bord în așa stare. Nu cred că ar mai suporta să provoace un alt accident, deși e cu totul altă situație cea în care ne aflăm acum.

        Mă uit în oglinda retrovizoare și facem contact vizual. Alexe e varianta mea mai tânără, iar singurul lucru care ne diferențiază este șuvița albă pe care el nu o are deasupra frunții. Chiar pot înțelege de ce Cassy m-a confundat cu el în seara externării. Și chiar îi înțeleg și frustrarea, deși ea e principalul vinovat al accidentului.

Perfuzia speranței Where stories live. Discover now