25. Cassy

57 10 2
                                    

        Chiar dacă nu am scăpat de cârje, iar ghipsul mi-a fost înlocuit cu o orteză specială, încerc să privesc partea plină a paharului: voi trata cu seriozitate ședințele de kinetoterapie și îmi voi reveni cât se poate de repede. Voi scăpa, în sfârșit, de tot acest chin, chiar dacă nu știu cât va mai dura până atunci.

        Nu vreau să mă forțez, căci dacă îmi folosesc prea mult piciorul, începe să mă doară. Mai bine stau în banca mea și urmez sfaturile doctorului Mohamad, mai ales că peste câteva zile urmează prima ședință cu Rowan. 

        Până atunci, trebuie să supraviețuiesc zilei de astăzi și faptului că îl voi vedea pe Atesh, care nu știu dacă își va justifica absența în vreun fel sau mă va trata cu indiferență tot restul anului, la fel cum a făcut-o întreaga vară. Nici nu știu de ce mă interesează atât de mult. Poate pentru că el are impresia că dacă mă ignoră, subiectul este închis. Am nevoie pentru sufletul meu să știu că am încheiat-o cu el într-un mod oficial, deși e cât se poate de penibilă întreaga situație.

        Încerc, totuși, să mă gândesc la lucruri pozitive. Astăzi este prima zi de liceu și nu-mi vine să cred că mai am  doi ani și plec la facultate. Trag aer în piept și expir lent, neștiind ce să simt. 

        Arunc o ultimă privire în oglinda de la intrare și îmi aranjez puțin părul șaten abia îndreptat. Măcar în prima zi să arăt decent.

        — Ești gata? mă întreabă mama. 

        E primul an școlar pe care nu-l încep acasă. 

        Acasă…

        Pentru mine înseamnă două case acum? 

        — Da, îi răspund scurt. 

        — Vine Eras să te ia? 

        O privesc, apoi încuviințez. 

        Prezența mamei nu mă irită în vreun fel, ci pur și simplu nu pot înțelege, ca mamă, cum nu observă goliciunea din ochii mei căprui. Pentru că strălucirea lor a dispărut și se vede de la o poștă acest lucru. 

        Oare mă ignoră pentru că îi este mai ușor decât să-mi vorbească? Sau nu se simte pregătită? Ce fel de mamă ar fi în cazul ăsta? 

        Oftez în timp ce mă ajută să mă încalț. Îi mulțumesc pentru că m-a ajutat cu adidașii și o asigur că mă descurc singură mai departe. Părăsesc casa și atunci când fac contact cu aerul răcoros de început de septembrie, inspir cât pot de mult. Câteva frunze trec prin fața mea în bătaia lină a vântului.

        Presimt că va fi o zi grea, dar nu la fel de grea ca toate celelalte în care am simțit cum sunt tot mai aproape de a mă stinge.

         — Ești pregătită pentru prima zi de școală, Palmer? mă întâmpină Eras atunci când ajung în dreptul mașinii sale. 

        Îmi dau ochii peste cap. Știe că urăsc când mă strigă pe numele de familie. Măcar a renunțat la porecla aia stupidă. Chiar nu-mi doresc să mi se reamintească constant de alegerile luate în momentele de tensiune.

        — Nu, îi răspund sec, apoi mă urc pe locul meu din dreapta șoferului. 

        Înainte să urce la volan, Eras îmi pune cârjele pe bancheta din spate.

        — Ești cam morocănoasă astăzi, nu crezi? îmi spune, uitându-se la mine cu ochii săi colorați. Niciodată nu i-am văzut boala ca pe un defect și mereu m-au fermecat ochii lui în nuanțe diferite de verde și maro, cu toate că pe el îl enervează.

Perfuzia speranței Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum