Perfuzia speranței

13. Kalisha

       Rowan dă buzna în biroul meu de parcă i-a picat cerul în cap. Mă așez pe canapea și beau o gură din cana de ceai, la fel de calmă ca până să apară în biroul meu.

        — E ceea ce cred eu?

        Acesta începe să se plimbe frustrat prin încăpere, de parcă ar fi nebun.

        — Sunt un idiot, sunt un idiot… mormăie aceeași propoziție de mai bine de trei minute, lucru ce începe să mă scoată din sărite, însă trebuie să-mi păstrez calmul.

        — Inspiră și expiră în timp ce numeri de la unu la zece.
 
        De-a lungul anilor de activitate, am realizat că rari sunt pacienții care chiar se calmează atunci când le spui să se calmeze la fel cum nu ai posibilitatea să calmezi un om care plânge, spunându-i să nu mai plângă. Această metodă l-a ajutat întotdeauna pe Rowan, mai ales după ceva timp de la divorțul părinților săi, și am știut că nu va da greș nici de data asta.

        — Ia loc, îi arăt cu palma canapeaua.

       Tânărul rezident se așază în fața mea, emanând frustrare prin fiecare por al propriului corp.

        — Povestește-mi ce s-a întâmplat cu lux de amănunte.

        — Nu am ce să-ți povestesc, Kalisha. Ai avut dreptate. Ar fi trebuit să-i spun de la bun început ce s-a întâmplat. Nu trebuia să-i ascund adevărul. Trebuia să-i spun că fratele meu a fost cel care a călcat-o cu mașina și a băgat-o în spital. Sunt un mare idiot!

         Îmi dau ochii peste cap. Nu știu ce i-a făcut fata asta, însă i-a furat mințile de tot.

         — Rowan, mă adresez serios către acesta, nu e nici prima și nu va fi nici ultima oară când îți repet. Pentru că o voi face până înțelegi că nu ești răspunzător pentru greșelile fratelui tău, chiar dacă ești mai mare decât el și e doar un copil. Cassy n-ar fi trebuit să se afle pe șosea în noaptea respectivă. De fapt, în niciun moment al zilei. Singurul lucru cu care îți pot spune că ai greșit este grija pe care i-ai purtat-o. Crede că ți-a fost milă de ea și de situația ei.

        — Problema e alta.

        — Care?

        — Crede că eu am fost cel care a călcat-o.

         Mă încrunt. Mi se derulează în minte primele mele discuții cu Cassy. Nu mă gândeam că doctorul Mohamad s-a înșelat în privința acestui caz. Cu toate că șansele lui Cassy de a suferi pierderi de memorie au fost mici, nu însemna că au fost și nule. Trebuia să-mi ascult intuiția.

        — Ce a făcut-o să-și amintească?

        — Probabil mașina. Am parcat-o lângă cea a mamei sale. Eu și Alexe o folosim pe aceeași. Nu mă gândeam că asta se va întâmpla.

        Ne uităm unul la celălalt ceva timp în tăcere.

        — Și acum ce fac? sparge acesta tăcerea.

        — Tu ce vrei să faci? îi răspund.

        — Vreau să-i spun că nu am avut grijă de ea din milă. Vreau să știe că îmi pare rău și că nu am vrut să se ajungă până aici.

        Îmi trec o mână prin păr, încercând să analizez situația și să-i ofer lui Rowan un răspuns care să-l ajute cu adevărat, nu care să-l încurce și mai tare. Cassy se comportă imatur, iar el e pur și simplu copleșit de situație. Și cu siguranță nu asta ar avea nevoie să audă acum.

        — Cassy a trecut prin foarte multe lucruri grele în ultimele luni. Mama ei încearcă să-și găsească altă locuință, tatăl ei pune sare pe rană cu fiecare ocazie, iar accidentul a fost picătura care a umplut paharul. Are nevoie de puțin timp. Trebuie s-o înțelegi și s-o lași să proceseze cele întâmplate. Poate va realiza că această atitudine, de a pleca fără să te lase să-ți explici partea de poveste, a fost cât se poate de nepotrivită.

         Rowan dă din cap în semn afirmativ, lucru pe care nu știu dacă să-l percep ca fiind un gest ironic sau serios, ca și cum chiar se gândește la ceea ce i-am spus. Sfatul meu îl va ajuta doar în cazul în care va înceta să mai dramatizeze inutil și se va comporta ca atare.

        Pe de-altă parte, nu-l judec. Așa am fost și eu cândva…