9. Rowan

71 21 7
                                    

        Biroul Kalishei a rămas neschimbat de atâția ani, iar faptul că sunt uimit mă sperie.

         — Rowan? Te simți bine?

         Femeia din fața mea mă scoate din transă. Mă așez pe fotoliul din fața canapelei sale. Măsuța de sticlă e cea care se află între noi și păstrează o distanță între pacient și doctorul psiholog. În cazul acesta, fost pacient.

        — Da, sunt bine. 

        — Dacă ești bine, de ce ce ai vrut să ne vedem "cât mai repede pentru că ai o urgență ce necesită tratament special și nu poate fi amânată"? citează mesajul pe care i l-am lăsat în această dimineață, chiar înainte de a-i duce lui Cassy micul dejun.

        Râdem amândoi pentru că știu că am părut ultimul tâmpit. Și ea știe asta, dar știu că nu vrea să o spună cu voce tare.

        — E vorba de Cassy?

        Înghit în sec. Uneori uit că i-am fost un pacient fidel în urmă cu trei ani și jumătate și că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu.

        — Nu are sens dacă întreb cum ți-ai dat seama, nu?

        — Absolut deloc. 

        — Cum ți se pare? o întreb, sperând să destind atmosfera, ca să-mi fie mai ușor să mă deschid în fața ei. Nu-mi pune întrebări, nici nu-mi reproșează pentru că schimb subiectul, ci îmi răspunde pur și simplu. Flashback-urile mă acaparează.

        — Parcă mă văd pe mine în perioada facultății. Poveștile noastre au totul și nimic în comun.

        Privește nostalgică pe fereastra din birou uitându-se la ceva știut doar de ea. Brusc, își întoarce privirea spre mine. Ochii săi albaștri m-au fermecat întotdeauna.

        — Însă nu pot spune asta și despre voi doi. Poveștile voastre par a fi una și aceeași.

        Mă încrunt. Nu suntem singurele persoane din lumea asta cu părinți divorțați, așa că nu pot să mă bucur că avem acest lucru în comun. Situația în sine nu reprezintă un motiv de bucurie. 

        — Ce copil s-ar bucura dacă cunoaște un altul care a văzut cum propria familie i se destramă în fața ochilor?

        — Nu despre asta e vorba, Rowan. Și o știi foarte bine. A cam început să-ți placă să dramatizezi, din câte observ.

        Îmi dau ochii peste cap. Cred că am preluat câteva dintre gesturile lui Cassy și nu știu dacă asta e de bine sau de rău.

        Kalisha se ridică și se îndreaptă spre fereastră. Când se postează din nou cu fața spre mine, din dreptul ferestrei, îmi cere să trec la subiectul pentru care am solicitat această întâlnire.

        — Mi-e frică să-i spun.

        — Despre accident?

        Mi se pune un nod în gât. Încuviințez rapid.

        — De câte ori mai trebuie să-ți repet că nu ești răspunzător pentru greșelile celor dragi ție?

        — Sunt, Kalisha. Alexe e doar un copil. Ar fi trebuit să fie mai atent.

        — Cassy n-ar fi trebuit să se afle pe șosea.

        — Știu, murmur mai mult ca pentru mine, înfrânt.

        — Atunci de ce te temi că va reacționa agresiv?

        Nu știu de ce mă tem. Nu știu de ce mă interesează o pacientă pe care mi-am pus-o în cap datorită fratelui meu incapabil de a fi atent la volan. Nu știu de ce dau vina pe el, când singura vinovată e Cassy pentru că n-ar fi trebuit să se arunce în fața mașinii. Nu știu nici de ce mă aflu aici.

        — Începe să-i pese de mine, iar pe zi ce trece îmi vine din ce în ce mai greu să-i mărturisesc că fratele meu e cel care a băgat-o în spital.

        — Repet, Rowan, nu tu ești vinovat pentru ce i s-a întâmplat.

        Mă ridic în picioare.

        — Dacă îi spun, o să creadă că toată grija pe care i-am oferit-o cât a stat în spital a fost doar pentru că mi-a fost milă de ea.

       — De ce te interesează ce crede o pacientă cu care oricum nu vei mai avea tangențe după externare? Nu asta e treaba unui asistent, să se ocupe de pacienții săi?

       Treaba unui asistent e să se ocupe de mai mulți pacienți, nu de unul singur în mod special.

        — Psihicul ei e la fel ca al meu. Nu trebuie să fiu psiholog ca să-mi pot da seama de asta.

        — Te-ai îndrăgostit de ea?

        Mă aprind cât se poate de repede, ceea ce începe să-i dea de bănuit blondei din fața mea.

        — Nici vorbă! Doar… nu știu.

        — Nici eu nu trebuie să fiu psiholog ca să-mi dau seama că ți s-au aprins călcâiele după ea.

        — Nu mă ajuți.

        — Pentru că am făcut-o cu ceva timp în urmă. Nu cred că mai ai nevoie acum de ajutorul meu. Trebuie doar să accepți ce ai început să simți și să-i spui adevărul. Cu toate că e doar o pacientă acum, nu știi unde te va purta viața. Nu clădi o posibilă relație cu minciuni. E prima fundație care se prăbușește și distruge totul în calea ei. Știi că eu o știu cel mai bine.

        Fragmente din discuțiile noastre de acum câțiva ani îmi revin în memorie. N-aș vrea să fiu cum a fost Ezra pentru Kalisha. Gândul acesta începe să mă sperie la fel de tare ca sentimentele pe care nu știam că am început să le simt.

        Îi mulțumesc pentru sfaturi, apoi părăsesc biroul persoanei care m-a ajutat mai mult decât ar crede vreodată că a făcut-o.

        Îi mulțumesc pentru sfaturi, apoi părăsesc biroul persoanei care m-a ajutat mai mult decât ar crede vreodată că a făcut-o

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Perfuzia speranței Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum