6. Cassy

91 27 12
                                    

        Nu apuc să-mi vărs amarul mai mult de zece minute pentru că Rowan dă buzna în salonul meu, alarmat de urletele mele.

        — Cassy, oprește-te! mă prinde cu ambele brațe de umeri, încercând să mă forțeze să stau locului, însă încep să mă zbat și mai tare. Acesta îmi dă drumul doar ca să-mi răspundă la îmbrățișare, căci cu câteva secunde în urmă m-am aruncat de-a dreptul la gâtul lui. 

        Brunetul cu o singură șuviță albă deasupra frunții își face loc pe marginea patului de spital, încercând să nu-mi dea drumul din strânsoarea de care mă agăț ca de aer. Nu știu dacă îmi știe povestea, dacă știe de ce plâng sau dacă a auzit discuția cu mama. Nu știu nici măcar dacă înțelege ceea ce simt sau de ce se află aici fix acum. Însă, cu toate acestea, mi-a oferit ceva ce n-am mai simțit de multă vreme.

        Protecție. Siguranță. Un loc cald unde să mă ghemuiesc atunci când simt că totul scapă de sub control și lucrurile încep să mă sperie, unde să stau până când îmi revin. Îmi oferă toate aceste sentimente, deși nu știu nimic despre el.

        Și poate că nici nu trebuie să aflu ceva despre asistentul care are grijă de mine. Ce fel de lucruri ar putea schimba ce simt, când e singura persoană care încearcă să mă calmeze? Care nu mă judecă, deși eu am făcut-o într-un mod brutal?

        Realizez că m-am agățat de el și m-am afundat la pieptul său abia atunci când lacrimile mi se usucă pe obraji și în loc de suspinele mele, aud liniștea.

       Îmi mângâie părul, iar eu încep să-i simt obrazul odihnindu-se pe creștetul capului meu. Cred că din cauza agitației n-am mai conștientizat nimic în jur.

        Doar simplul fapt că el e aici, deși mă lupt cu gândul că n-ar trebui să fie. 

        — Ești mai bine? mă întreabă în cele din urmă, îndreptându-și capul în timp ce creează o distanță între noi pentru a putea să ne privim în ochi.

       Mă simt patetic pentru că a trebuit să asiste la scena asta. Probabil că arăt îngrozitor. Și, oricum, dacă aș fi avut cu ce să mă aranjez, nu aș fi putut cu o singură mână. Poate par ipocrită deoarece unii oameni ar vrea să se afle în locul meu, știind că într-o zi își vor putea folosi toate membrele din nou, însă am crescut suficient de mult astfel încât mi-ar fi greu să mă adaptez unui nou stil de viață. Și-așa mi-e destul de greu să suport acești patru pereți, albi ca spuma lapteului, care mă absorb tot mai mult pe zi ce trece.

        — Sincer? îmi ridic privirea spre el. 

       Încuviințează din cap.

       — Nu știu.

       — Te înțeleg, chiar dacă nu crezi asta.

       — De unde știi că nu te cred? Și cum ar trebui să știu că mă înțelegi?

       Rowan pare că rumegă informația ceva timp, motiv pentru care încep să-i analizez trăsăturile feței fără să-mi pese că mă observă făcând asta.

        — Nu îți pot oferi un răspuns concret pentru că nu îți știu întreaga poveste. Pur și simplu știu că dacă ai fi fost în locul meu, ai fi simțit că mă înțelegi fără să spun prea multe.

        Acum e rândul meu să fiu cea observată dintre noi doi. 

        Nu știu ce răspuns să-i ofer sau dacă trebuie să-i ofer unul, așa că fiecare așteaptă să facă celălalt următorul pas.

       — De ce îmi oferi atât de multă atenție? mă trezesc întrebând.

       Chipul îi devine dintr-o dată incredibil de serios. Sper că nu am atins o coardă sensibilă. Temerile mele se risipesc atunci când zâmbetul său larg îi acaparează chipul.

        — Sunt student la școala postliceală a spitalului. Sunt în practică și am primit în îngrijire doi pacienți, pe tine și o femeie în vârstă căreia îi schimb perfuzia și lenjeria o dată pe zi. În rest, îl ajut pe doctorul Mohamad când are nevoie de mine. La asta te-ai referit, nu?

        Încuviințez, zâmbind timid. 

        — Vei fi în practică toată vara?

        — Teoretic da, practic nu. Am ajuns să fac asta datorită unei prietene de-a mamei care lucrează în spital. Teoretic sunt în practică, practic am ales să muncesc toată vara și să fiu plătit. Am îmbinat utilul cu plăcutul. Plus că niște bani de buzunar în plus nu strică niciodată, nu?

        Nu mă deranjează că vorbește prea mult. Nu știu de ce o face, dar îmi place. Și nu știu de ce mă face să mă simt atât de bine în preajma lui. Mi-aș fi dorit ca Atesh să mă fi făcut să mă simt atât de bine măcar o dată. Deși lucrurile sunt destul de clare deja, simt că nu m-am despărțit oficial de el. Imediat ce mă pun pe picioare o voi face. 

        Rowan își verifică ceasul mâinii stângi, apoi se ridică în picioare.

        — Trebuie să plec. Ar fi trebuit să ajung în biroul doctorului Mohamad acum cinci minute și se află în celălalt capăt al spitalului. Voi reveni cu cina la tine într-o oră și jumătate. Sigur ești mai bine?

        — O să fiu și mai bine după ce mănânc.

        Scot un râset din partea lui ceea ce mi se pare incredibil. 

        — Apropo, se întoarce înainte să iasă pe ușa salonului, știu că poate sună ofensator și absurd în același timp, însă poți lua în calcul câteva ședințe cu psihologul spitalului. Totul e cât se poate de confidențial. Și, adaugă după câteva secunde, să știi că nu ești singură, Cassy. O să fie bine.

        Înainte să închidă ușa din exterior îmi reamintește că se va întoarce într-o oră și jumătate. 

        Sugestia lui nu mi s-a părut așa cum a descris-o el, ofensatoare sau absurdă, ba chiar într-un timp am luat în considerare opțiunea de a merge la psiholog din cauza situației de acasă. 

        Poate că nu ar trebui să mai iau atât de personal modul în care se comportă cu mine pentru că pur și simplu își face treaba pentru care e mai mult sau mai puțin plătit. 

        Însă nu pot ignora felul în care încearcă să mă facă să mă simt.

        Însă nu pot ignora felul în care încearcă să mă facă să mă simt

Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Perfuzia speranței Where stories live. Discover now