Damaged » h. styles au » Română

Capitolul 01 - Harry (Prolog)

Harry's P.O.V.

Nu este ca și cum ar fi trebuit să mă îndrăgostesc de ea. Cred că este destul de clar că nu ar fi trebuit să o fac. Dar totuși. A fost inevitabil să nu o fac după tot timpul pe care l-am petrecut împreună; sau ar trebui mai bine să spun timpul în care m-am străduit din greu să o fac să stea cu mine împotriva voinței ei. Cu toate acestea credeam că-i place; ea chiar a râs de câteva ori, ochii ei au strălucit, poate. Nu a fost doar vina mea, nici măcar nu știu cum s-a întâmplat asta și clar nu am fost pregătit pentru o fată ca ea. Cu ea lucrurile nu mergeau ușor și probabil niciodată nu vor merge, dar existau o mulțime de motive pentru care ea era așa cum era.

Este păcat că nu mă pot descurca cu asta.

Nici măcar nu credeam că-i voi putea schimba părerea. Dacă nu am făcut-o până acum, nu o voi mai putea face; sau cel puțin nu în curând. Am făcut deja greșeala de a încerca să o schimb odată și nu s-a terminat prea bine. Nicio încercare nu a avut finalul așteptat, ca să fiu sincer. Probabil am crezut că pot face ca acea personalitate rea să dispară și să scot la suprafață dulceața dinăuntrul ei.

Ei bine, am greșit.

Vreau să spun, da, avea niște momente în care se comporta așa, dar au fost atât de rare încât încep să mă întreb dacă totul nu a fost decât un vis; toate acele momente bune, știi? Nu te simți bine odată ce realizezi că nu poți face nimic pentru persoana pe care o vrei cel mai mult. Eram devastat. Am fost atât de naiv să cred că există ceva ce pot face pentru ea. Ei bine, tot ceea ce am făcut a fost să mă îndrăgostesc (și asta foarte puternic) pentru acea fată enervantă și încăpățânată. Mi-am pierdut timpul, somnul, mintea și raționalitatea pentru ce? Nimic în afară de câteva băuturi și râsete în timpul nopții, urmate de o scuză rapidă și niște pași care pășeau pe ușă afară.

Și totuși, nu puteam să nu mă gândesc la acel zâmbet pierdut, care niciodată nu i se reflecta și în ochi, acei ochi albaștri care îți tăiat respirația. Nu mă puteam abține din a mă gândi cât de moale îi era pielea, pe care am simțit-o în acele momente rare când mă lăsa să o ating. Cred că acele furnicături nu erau nimic altceva în afară de niște sentimente tâmpite care m-au făcut să cred că ar trebui să fim împreună.

Nu ar trebui, este limpede acum.

De la bun început m-a avertizat; mi-a spus că nu ar trebui să mă apropii de ea, nu ar trebui să mă atașez de ea. Dar am făcut-o, și clar, acum aș vrea să-mi dau un pumn pentru asta. Probabil ar durea mai puțin decât acel sentiment de a nu o avea, știind că trăiește o viața din care eu nu fac parte; nici măcar un pic. Ca și cum nu am fi trecut prin atât de multe împreună.

Adevărul este: Ei nu-i păsa. Niciodată nu i-a păsat și niciodată nu o va face. Și adânc în sufletul meu, știam asta. Dar credeam că pot face ceva să schimb asta. Aveam nevoie atât de mult de ea încât credeam că o pot face să simtă ceva pentru mine. Ca să zic adevărul, dacă aș fi întâlnit-o înainte, ceva s-ar fi putut schimba. Dar nu am făcut-o, iar eu încă insistam în ceva ce nu ne va duce nicăieri.

Dar la dracu', mi-aș dori să o îmbrățișez, să o țin în brațe înainte să adoarmă; mi-aș dori să-i sărut buzele și să-i cât cântece romantice de fiecare dată când s-ar fi simțit deprimată, când era pe punctul de a cădea (și știam- Oh, cât de bine știam- cât de des se simțea așa.) Aș vrea să o pot trezi cu săruturi și s-o pot gâdila, doar ca să o fac să zâmbească. Măcar aș vrea să o pot urî pentru ceea ce m-a făcut să m-a făcut să trec, dar nu puteam. Nu mă puteam gândi la ea și să fiu nervos în același timp (cel puțin nu acum.). Nu mă puteam simți vinovat pentru că am petrecut atâta timp alături de ea și că am avut o mică speranță că o voi avea. Partea mea rațională îmi spunea că nu se va întâmpla și la fel făcea și nouăzeci și nouă la sută din inima mea zdrobită, dar acel unu la sută mă făcea să o vreau și să fiu cu ea mai mult decât am vrut vreodată să am ceva cu cineva.

Se simțea atât de intens și odată ce realizezi, nu te poți opri din a merge mai departe, să ajungi mai departe în fiecare zi. Eram îndrăgostit. Și eram înnebunit. Pentru că aveam nevoie de ea. Și este ceva ce nu aș putea nega. Nu puteam nici măcar să încerc să mă mint pe mine, dar de fiecare dată când mă uitam în oglindă vedeam goliciunea din ochii mei; și știam și de ce eram așa: ea. Și chiar dacă aș avea o altă opțiune, probabil aș rămâne cu această durere și să mă gândesc la ea în fiecare secundă din zi, pentru că eram atât de adânc în acest sentiment încât nu puteam scăpa de el. Nu m-am simțit așa de multă vreme- de atât de multă vreme- este ca și cum aș fi avut nevoie de această durere pentru a mă asigura că sunt în viață. M-a făcut să mă simt din nou în viață. Acea fată rebelă, delicventă și fără pic de frică m-a făcut să simt. Cel mai îngrozitor sentiment pe care îl puteam avea, dat totuși.

Totul era atât de frustrant.

Nu-i puteam schimba părerea. Mă îndoiam că o voi face vreodată a mea, dar a trecut de mult timpul când puteam trece peste; a trecut timpul când mă gândeam la mine chiar și un pic.

Nu am trecut peste ea. Normal că nu am făcut-o; și toți din jurul meu știau asta. Dar nu părea că le pasă, nu păreau să înțeleagă prin ceea ce treceam; ei doar voiau să se prefacă că ea nu a existat vreodată, pentru că toți voiau să mă facă să cred că ea era doar o greșeală, că era o parte din viața mea care n-ar fi trebuit să existe. Ei voiau să cred că toate acele lucruri prin care am trecut cu ea, că nu au existat vreodată. Dar s-au întâmplat. Și vrând sau nu, nu-i puteam da drumul, nu puteam lăsa totul în urmă. De ce? Pentru că o voiam. Pentru că aveam nevoie de ea. Aveam nevoie de Scarlett. M-am îndrăgostit de ea.

Sau poate doar am căzut.

****

Hei. :) După cum vedeți, m-am apucat de tradus o nouă poveste. Am acordul autoarei să o traduc.

Vă aștept cu o părere.