Cariatide

moise cu coarne

         Soarele bate prin ferestre de parcă ar vrea să le spulbere spasmodic, dumnezeu nu agreează versiunea mea de biblie atemporală, vrea să mă închidă în infinituri trecute, consumate. Sunt Antigona lui, opusă celei reale, eu nu știu nimic despre Sofocle sau tații mei multiplii. Frații mei nu se ucid, ci se mănâncă între ei, nimic nu e teatru, doar realitate ficțională, trăită doar cu ochelari vr de înaltă calitate.

         Sunt nebunia lui absolută, nu a lui dumnezeu, prostuțule, el nu există, ci a lui Etocle. E nebun la rândul lui că nu mă poate înghiți, în sensul pe care nu vrei să-l gândești niciodată niciodată niciodată. Continui să mă întreb ce e cu delirul aceste orbitor care mi-a furat mințile, mă întreb despre această dulce obsesie cu Michelangelo și mă întreb ce să mănânc azi la prânz, pește reîncălzit de alaltăieri sau senviș? Renașterea mi se pare indubitabilă, deci aleg peștele și revin la întrebările neîncetate despre dumnezeu și recele infern a lui Dante, despre ploaie și cum naiba poate să înghețe focul, de ce există sculpturi cu oameni care se sărută și cum se ajunge la această acțiune de a sculpta oameni pupându-se. Mă gândesc că sunt singură care merită apreciere astrală, că doar sunt o stea, eu și soarele ne știm de când el era mic. Bineînțeles el nu-și amintește de mine, ceea ce e minunat, îmi dă dreptul să râd atotștiutoare, îmi dreptul să mă simt mai presus de stele, să mă simt nebună de-a binelea. 

         Procesul creației universale este foarte asemănător cu procesul gândirii mele, iar cum gândirea mea este astrală, absolută ea se echivalează cu universalul restrâns al imaginației umane rudimentare. Cum Moise a visat un dumnezeu ceresc care-i poruncea să scrie legile morale ale unei politici nebunești, așa visez eu etern pociți sori ce mi se aseamănă la glas, la chip, la păr și la umerii, care-mi poruncesc să scriu istoria unei existențe incipiente, măsurată în secunde atemporale, în jumătăți din coarnele lui Moise și mațele putrezite ale lui Sofocle. Unii ciudați mai spun că dacă îți unești la capete toate venele poți face înconjurul pământului cu ele, dar se întâmplă atunci când îți unești gândurile la capete? Căci gândurile au acea proprietate grotească de a fi infinite, chiar dacă nu le-ai gândit încă. Și gândirea. Cui i se datorează oare acest proces, mie sau ei însăși, ne determinăm oare reciproc sau ne excludem? 

         Prânzul se apropie, dar mă decid pe ultima sută de metri să mănânc senviș, apoi mă răzgândesc și mă arunc pe pat, patul meu, metaforic vorbind, reprezintă zbuciumul meu interior nonexistent, are trei straturi, exact ca pielea mea, două perne, exact ca cele două inimi ale mele, cea metafizică pe care o detest și cea fizică etern inutilă care doar bate bate bate și nu face nimic.

         Degetele mele se încâlcesc în păr și mă gândesc, iar cum gândirea mea este astrală, absolută ea se echivalează cu toate gândurile pe care le pot avea, dar pe care nu le-am gândit încă, cu un specific patetic uman la foamea care urlă-n mine, dar pe care refuz să o satisfac din motive pur artistice, pur estetice căci arta, esteticul sunt adevăratele valori umane sau așa ar zice un anume seducător al secolului trecut.