Cariatide

Laocoon

          Înțelegerea nu își poate avea originea în presupusa pricepere ori, mai bine zis, percepere a lucrurilor, ci în dezolanta încercare de conexiune, wifi sau interpersonală. Găsesc că a mea e foarte slabă, în ambele sensuri, s-ar părea că nu reușesc să păstrez legături și nici să interceptez semnale. Oricum, probabil prezența uneia dintre ele mi-ar vindeca sufletul. De ce boală? Asta nu pot știi, pare îmbolnăvit de dor ori s-ar putea să fie doar plictiseală empirică, ori s-ar putea să fie doar un pic frig, odată ce va intra-n casă i se va face prea cald și va căuta din nou frig și amărăciune, congruente cu iarna și infinita ei conexiune wifi proastă, ce bine cu încălzirea globală căci acuma nu mai ninge.

           Înțelegerea nu poate veni deci din interiorul meu mereu în căutarea foamei lăuntrice și exterioare și a frigului. Ea poate veni doar din interiorul altcuiva, ca al lui Laocoon, că doar d-aia îl cheamă așa. Problema cu el este că nu era un troian original, ci numai o imitație a unuia, cum eu imit mereu un sens de apartenență la cină, stând în stânga tatălui meu. 

          Gândurile referitoare la Laocoon pe care le gândesc mă împiedică să mă urăsc, deși mă întreb continuu despre care dintre fii mei aș plânge mai mult dacă s-ar lăsa sugrumați alături de mine. Conexiunea dintre cele două e simplă, arde darul otrăvit și ucide-i pe cei care stau înăuntru. Incendierea nu este însă simplă, necesită mai mult de câteva legături de surcele, faptul că darul este de lemn nu înseamnă că va arde cu ușurință. Și atunci ce face cu Menelaus, ce facem cu Ulise și Agamemnon?

           Comedia se anunță din nou triumfătoare, călăuza mea rătăcită s-a întors, în sfârșit conexiune la internet. Ore-ntregi se scurg și nu pricep nimic din ce văd, vidul din mine se cască mai tare, dar nu mai cere să fie umplu, golirea minții mele este rapidă, ca și cum n-ar fi nimic acolo de golit. Uit de săruturi si cimitire și televizorul aprins pe o emisiune de gătit, mi-e o foame de mor, urlă-n mine, și mai repede îmi mănânc unghiile, o ultimă și singuratică dovadă de stres, decât să mă ridic să-mi torn ceva-n gură. Apoi deodată îmi amintesc de Virgil, nu știu ce a declanșat gândul, aproape de parcă își are originea chiar în mine, ca un număr perfect, dar asta e imposibil, nimic nu originează din mine, decât poate dacă este o iluzie și și-a avut deja originea în altceva.

              Fii mei sunt acum foarte foarte foarte morți, atât de morți că orice urmă de miros familiar de pe a pierit, în continuitatea timpului sau pentru că eu nu-l mai pot percepe. Legătura este deci tăiată. Lipsa wifiului mă condamnă la contemplarea buricului meu momente în șir, Sinon vine și mă convinge să iau cadoul, să-l închin soarelui, care încă nu și-a amintit de mine, marea se învolburează din nou, șerpii ies încă o dată.

                Șerpii sunt eu, eu sunt șerpii, deci șerpii își au originea în mine, dar eu nu pot fi ei. Analogia e nebunească, nu o pot pricepe, sărutul meu oh nu mai vine, mor la superlativ, diferit de un număr perfect totuși, poate ca un pătrat perfect, și vai ce foame îmi e, dar cina e așa departe, tata așa aproape și de neatins și vai ce foame îmi e...