Cariatide

sărutul morții

        Mă urăsc cel mai tare sub atenta grijă a nopții, mama tuturor tâmpeniilor, cea sub care veșnic delirez la cimitire izolate în care îngrop pe rând versiuni ale propriului sine care nu-mi mai plac. Familiei acesteia  îi dăruiesc încontinuu sărutul morții, de parcă eu sunt trădătorul. Adevărul este că unicul sabotor, unicul trădător, rămâne mereu nesărutat, m-am atașat de pielea lui/mea trandafirie, de frumusețea înnebunitoare a ochilor lui/mei plânși, de zâmbetul ironic, mereu netulburat, oricât aș vrea să-l pup, n-o pot face, oricât aș vrea să-l îngrop/să mă îngrop de vie, nu-mi rămâne decât să privesc veșnic vrăjită de gura lui/mea atotsărutătoare, care pupă tot tot tot, numai pe mine nu mă pupă. 

        Sunt parcă niște persoane pe care am uitat să le pun pe foc, iar absența focului mă bruiază atât de tare că uit din nou să le incendiez. Având totuși în vedere că cimitirul este pe plajă, nu-mi fac prea multe griji, le va arde soarele, între timp eu mă așez înapoi cu fața către tabla de șah. Este a șasea partidă pe care o joc singură și este ceva subit pitoresc în ideea că sunt propriul meu dumnezeu, că mă joc singură. Că eu singură mă întărât asupra adversarului meu incompatibil, eu singură mă gândesc la mutări complicate, la estetice aberante care să satisfacă o dorință nebună de a mă învinge. 

       Sărutul, bineînțeles, vine mai târziu, aflasem deja că noul meu nume e Helios, că am pierdut la șah, că Antonius s-a întâlnit cu moartea și că pe el l-a pupat înainte să mă pupe pe mine. Delirul meu nu e aproape niciodată legat de moarte (sau de sărutul ei) rămân mereu uimită la frica inexplicabilă de acest fenomen pur stelar, care nu are valoare în afara imaginației umane, care nu poate egala nimic pieirii și se teme de ea etern, de parcă are să vină peste voi mâncând din astenosferă.

      Toamna mă încântă, toamnă după toamnă, toamnă și toamnă iar(1). Proprietatea ei statică este cuceritoare, consumatoare, veșnic născătoare de iluzii și ișusi, veșnic prezentă printre dorurile mele eterne. Îmi lipsește toamna cum îmi lipsește o plutitoare figură maternă, care nu să mă nască, ci să mă creeze, îmi lipsește toamna cum îmi lipsește amintirea unei nopți liniștite, în care dorm iară nu-mi ascult mațele învârtindu-se de foame sau capul amețindu-mi de delir, în care nu-mi imaginez cariatide spaniole și în care nu călătoresc metafizic spre nebunii adânci. 

     Metaforic visez deci imagini auditive, căci nu dorm. Mintea mea mereu odihnită nu face decât să inventeze sunete, uneori îmi plac, le ascult ore-ntregi, nu mă opresc din a da replay cum dai la partea preferată dintr-un cântec, uneori le urăsc. Numai atunci când le urăsc le ascult cu adevărată pasiune, le pătrund cum mă pătrund ele pe mine, veșnic intrusive, numai atunci când le detest mă pot detesta pe mine, numai atunci când mă scârbesc mă pot mira de ceea ce am ajuns. Însă astea sunt doar gânduri, adevăruri universale raportate la spații mici, echivalez tot ce aud cu expansiunea universului, refugiat într-unul dintre colțurile minții mele și care mă inspiră să-mi fac filme. Și oh ce filme, ce erotism ezoteric al morții, ce consum absolut, ce foame, ce durere simt, cât de frumos este, cât de estetic!