Cariatide

comedia

       Speranțele lăsate pe pragul ușii mele sunt doar metafizic importante, unde nu-mi are loc capul n-o să-mi aibă loc inima, iar dacă cele două se exclud între ele, atunci unde nu-mi are loc inima o să-mi aibă loc foarte bine capul. În cele din urmă, aceste speranțe nu semnifică nimic în afară de micul preț pe care-l plătești pentru experimentarea delirului meu unic.

     N-am mai mâncat nimic de două zile și mă întreb cu se simte piatra, în baza ei animistică, când dăm în ea cu ciocane, cuie, instrumente ascuțite de modelare și, nu în cele din urmă, alte pietre, semenii ei, ca să scoatem din ea ceva ce noi, în imaginația umană rudimentară, neelevată care nu poate cuprinde sensul a nimic fără mai multe explicații și care trăiește doar prin proiecții nebunești ale proprii ființe, chiar dacă nu știm s-o definim, găsim mai elevat, estetic, artistic, poetic. Sculptăm oameni care se pupă, amuzamentul meu nu se poate măsura în ani lumină, sunt prea puțin încăpători, insuficienți gradului de ridicol pe care mi-l inspiră aceste lucruri, deci în măsor în fragmente cosmice: dumnezeu, rai, pământ, infern, săruturi.

       Comedia este bântuitoare, așa a rămas de când am citit-o. Unde ești, o, Beatrice, să privești această formă superficială de artă, invocatoare de senzații care-mi sunt antipatice, care-mi sunt, mai presus de toate, empatice și pe care le detest? Unde ești să comentezi postura celor doi îndrăgostiți imortalizați înaintea morții, pozați ca-ntr-o figură de stil nepotrivită care nu transmite nimic despre ei sau despre mine, cel ce veșnic privește fără să cuprindă, cel ce veșnic aberează delirând la Lancelot și Guinevere, deși nu sunt nici Arthur, nici Dante.

         Iar dacă Francesca nu m-a pupat cu adevărat, condamnați etern la moarte, captivi în flăcările înghețate ale infernului metaforic, căci real nu poate fi, unde e fratele meu? Pândește oare-n spatele nostru așteptând să mă mai omoare o dată ca să se asigure că sunt moartă de-a binelea? Oh, Francesca, eu iubitul tău, nu-ți pot fi Virgil.

         Dramatismele de genul infernului îmi fac foame, deci mă ridic după nenumărate ore, îmi verific telefonul ca să amân momentul, răspund la mesaje și apoi mănânc. Deprimarea este inevitabilă, am sacrificat esteticul în favoarea burții, poemul foamei se sfârșește deci, doar ca să o ia de la început mai încolo. Deschid ușa și soarele intră neinvitat, mereu așa nepoliticos, dar râd de el cum râd mereu, sec, ironic, antipatic, dumnezeiesc în sensul unui dumnezeu dintre cei mai urâți, în sensul unui tată ceresc absent.

        În final, propria persoană îmi provoacă o scârbă eternă, călătoria mea spre purificare e lipsită de o călăuză, deci irealizabilă, gândirea mea e mică astăzi, incapabilă să echivaleze altceva în afară de valoarea ei nulă. Sunt așadar infinit delir pentru statui, dar mai ales pentru bucățelele de piatră rămase, cele care, destinate irosirii în numele artei, rămân pe jos, prăfuite și uitate, mici și importante, care-ți intră în picior dacă nu ești atent, cele pe care le mături și le arunci ca să scapi cât mai repede de ele, în timp ce, cariatida, etern iubită, există fără să aibă vreo esență, o speranță pe care s-o lase pe pragul meu, în fața ușii mele mereu închise.