Cariatide

Artimus

         Citesc ca o trișoare, căci nu pricep nimic. Și în definitiv ce e înțelegerea unui lucru dacă nu semantică și cine se gândește la semantică în afara unei limbi, iar limba nu poate exista fără dialecte. Dialectele mele sunt în conflict, în turbulențe, idilic ca într-o poezie de Sorescu al cărei nume nu mi-l amintesc. În final, nu percep nimic, asociez doar, tâmpit cumva în prostia absolută a ființei umane limitate (cap, umeri, coaste, abdomen, bazin, picioare, tălpi, unghii de la picioare), micromanageriată de toate substanțele lichide din mine care mă împiedică să fiu solidă, idei cosmice mestecate ca o gumă de generații. 

        Probabil că persoana mea se rezumă oricum la proprietățile mele lichide (umori, suc gastric, salivă, sânge, creier), e umoristic cumva că mă zbat să fiu legată de o idee solidă când de fapt nu reușesc decât să agit apele din mine. Mă gândesc cum Selene vine din elene, elene adică femei. Și cât de invidioasă sunt pe ele, pentru veșnica lor condamnare lunatică, pentru conexiunea lor wifi de înaltă calitate cu daruri otrăvite ale firii pe care eu nu mi le pot însușii decât impropriu. Rămân la semantici cel puțin la fel de nemâncate ca mine. Etimologic totuși, Artimus este unica mea salvatoare, dar oh m-a scăpat chiar printre degetele, Agamemnon m-a prins, prins e din nou impropriu spus, lipsit de semnificație, de fapt nu m-a prins, sunt chiar aici, n-a prins nici măcar structura mea metafizică la care putea avea acces, totuşi, de dragul semanticii, m-a prins și am făcut puf și m-am evaporat, ca un stol de închipuiri ca niște ciori vopsite de pe care se scurge vopsea neagră lăsând în urmă doar delir neliniștit, doar o ultimă senzație de abandon în brațele unui destin oh atât de cert. 

        Artimus totuși e supărată ca o mamă și ce ironică comparație, căci ea singură înfige săgeata și o mai și răsucește, iar eu rămân fermecată de veșnic înșelătoare gânduri, veșnic nemișcate nebunii nocturne, veșnice gânduri neterminate și uitate, rămân veșnic cucerită de iluzia unei statui cu Artemis sau o fi fost oare Selena?

          Șerpii încă-mi dau coșmaruri, pădurea e prea întunecată și vreau să înțeleg ce nu merge, ce nu se leagă între ființa mea și univers, că doar suntem două infinități de lungimi diferite, că doar gândesc invariabil numai gânduri ca niște iluzii, numai metafore nepricepute, fără sens. Comedia nu mă condamnă la râs, ci la eterna bâjbâire în eter fără de destinație ca și cum sunt un intelectual prins în limb sau un laș (nenorocit) numai că n-am apucat să mă dezbrac, iar viermii nu mă mănâncă pe mine, ci hainele de pe mine.

             Nefericirea mea este ca o interpretare nereușită a dorințelor mele copilărești care nu-și au originea în nimic, ci au apărut dintr-odată lângă mine, pe care le-am alungat și s-au întors până n-au mai revenit și-au apărut altele. Și cum avansez în cercuri, totul se întoarce la Ulise. Căci eu, asemenea lui, încerc necontenit să-mi depășesc condiția ca și cum ar fi un hop de sărit. Și totuși ideile mele nu sunt solide, sunt chiar ca marea corăbiilor lui, el e constelația gemenilor și eu sunt el, doar că eu nu pot fi Ulise, daruri otrăvite nu pot inventa, inventez doar deliruri (vizuale, auditive, olfactive, tactile; atât de tactile că pe unele chiar le simt. și în somn rămân incert bântuită de iluzia unei atingeri care mi se pare inevitabil frivolă, care mă tulbură, care nu-mi dă voie să mănânc a doua zi, care mă acompaniază veșnic și-mi face părul de pe mâini să se zbârlească ca electrizat, îmi face inima să-m