Cariatide

piața bandiților

         Un sinonim este ca un joc, așa mi se pare. Un bandit este ca un hoț, dar ce-i diferențiază unul de altul, ce-l face pe unul bandit și cum a devenit celălalt un hoț? Asta mă întreb și despre mine, ce-mi diferențiază mână dreaptă de cea stângă, căci identice nu pot fi, poate sunt sinonime, dar una e dreapta și alta e stânga, deci nu sunt mai degrabă antonime? Nu se află mai degrabă întreaga mea ființă în antiteză cu ea însăși?

        Că doar ea mă ațâță să fac cele mai josnice lucruri propriei persoane, de parcă eu și ea suntem două fețe ale aceleiași monede, destinate să nu ne vedem niciodată una pe cealaltă și totuși alcătuind un tot cumva neunitar, cumva împărțit, care nu e nici ea, nici eu, nici noi două la un loc și nici noi două separate. Deci care determină pe care? Este ea cea care mă pune, mă obligă, să-mi sap cu unghia prin piele căutând, se pare, piatră, calități cerești, defecte absolute, infinitul și marginea sa curbată (căci dreaptă nu poate fi, pentru că nu este nimic drept la corpul meu, nimic liniar, ci numai curbe, unghiuri, colțuri rotunjite, zigzaguri obosite, ape și lichide, care, în mod implicit, nu au formă, deci drepte nu pot fi)? Sau sunt eu și numai eu aceea care o forțează pe ea să scormonească în adâncul meu după urmele unei dovezi de umanitate, vulnerabilitate, care să crească, să mă consume, să mă omoare în chinuri groaznice, să-mi desființeze ființa?

        S-ar părea deci că eu sunt hoața, că eu singură mă exilez în al optulea cerc al iadului. Iar ea, bandita, preia control absolut. Vocea ei devine a mea, corpul meu devine al ei și-l strică, îl consumă, cum strică un copil o jucărie nouă, îmi sap cu unghiile prea adânc, îmi curge sânge și ea râde, câștigătoare. Musafirul pune deci stăpânire pe casa mea și face mizerie peste tot prin ea. Următorul lucru pe care mă forțează să-l fac este să mă înec la nesfârșit cu apă, de atât de multe ori că mi-e frică să mai beau, mi-e frică să mă mai apropii de lichide, mă tem deci de propriul corp, atât de ușor corupt sub manipulațiile ei jucăușe. Curbele mele devin parcă mortale, imposibil de parcurs cu privirea, îngrozitoare chiar și pentru propriile mele mâini și-mi doresc cu disperare să mă dezic de ele.

        Bineînțeles, acest nonsens, acest delir, aceste iluzii, se evaporă parcă odată ce mănânc. E ciclic, dacă stau să mă gândesc, foamea mea o întrece pe a ei, ca atare, a ei dispare, dispare și nevoia să caut statui, dispare gheara atașată de fiecare deget al meu cu care-mi scrijelesc pe piele, dispare glasul ei din capul meu și suntem iar ceea ce am fost la început, două chestii neomogenizate, fără puterea de a ne influența una pe cealaltă, două fețe ale unei monezi, două lame ale unei săbii, două mâini, una stângă și una dreaptă. Două antonime care sunt totuși sinonime. 

         Conexiunea mea la internet este foarte puternică azi și-mi vine brusc ideea că, neaparținându-mi, delirul meu pentru statui se datorează unui singur gând, unei singure nevoi: satisfacerea ochilor mei. Care, singurei, în capul meu, nu sunt capabili decât să caute simetrii, egalități, drepte și curbe, zigzaguri și onduleuri, cercuri și pătrate, sori și luni, femei și bărbați, frumuseți și urâțenii. Și, oh, urâtul, cât de tare mă pasionează acest grotesc stilistic, această mefistofelică narativă a versurilor pe care le scriu, într-un disperat ritm iambic și catrene desperecheate.