Cariatide

Fiica lui Brejnev

          Mă lovesc continui de malul unui râu secat, nu găsesc în mine, nici măcar în adâncul cel mai adânc, vreo fărâmă uitată de apartenență. Veșnic îmi doresc doar să mă exclud existenței. Cred că este un loc special păstrat pentru mine în infern, un întreg cerc doar pentru mine, să-l umplu cu diferite versiuni distorsionate ale realității mele, care sunt exact ca o pânză propagandistă de păianjeni, întortocheată în mii de feluri, care mi se așază fix peste ochi și-mi este imposibil să văd dincolo de ea, să deslușesc misterul trăirii mele, firii mele, persoanei mele.

       Persoana mea, cea care trăiește într-o continuă psihoză, o lungă iluzie, o mică mare fantezie care romantizează existența în cele mai grotești momente, cea care nu se poate opri din a abera, ce nu-și poate potoli creierul, nu poate aparține unei categorii, nu poate fi un sinonim. Ea singură poate fi, împreună, un antonim propriei ființe, nu distinge adevăr de minciună pentru că ele sunt exact la fel. Parcă sunt alcătuită în totalitate de frânturile unor reflexe condiționate, parcă sunt suma unor pavloviene reacțiuni la acțiuni ce nu se petrec cu adevărat niciodată, parcă o aștept pe Julia să se întoarcă și ea, zadarnic încearcă să-și amintească unde trebuia sa ajungă la ora trei, căci m-a uitat. 

         Și atunci, în absența unor dovezi clare, cum pot fi sigură că exist? Căci eu pe mine nu mă pot crede, nu-mi pot crede rațiunile, nu pot da ascultare lucrurilor pe care le gândesc, pentru că ele nu-mi aparțin decât mie, iar dacă eu nu aparțin nimănui, atunci ele nu sunt grotești răsfrângeri ale unei ființe dincolo de existență, care etern își neagă propria trăire și ele se neagă pe ele însele și nu înseamnă nimic. 

           Se dezlipesc de mine toate firimiturile care mă alcătuiesc, nu mai rămâne niciun gest mic, tic imperceptibil, nu mai rămâne vreo urmă că sunt în afara ființei mele, dăinuie doar bucăți mari, monumentale părți a ceea ce obișnuiam sa fiu, lipsite de orice căldură a firii, înecate într-o răcoare ca de piatră, înmărmurită, care nu poate fi ceea ce sunt eu și totuși este mult mai mult decât ceea ce putea fi în afara indivizibilului personal pe care mi-l însușesc cu aroganță, care reprezintă cu exactitate imperioasă ceea ce nu pot fi și tot ceea ce sunt, simultan și fără pauză.

          Foamea nu mă trece astăzi, ci numai o greața nedeslușită, care nu-mi cuprinde doar stomacul, ci și capul, și înăbușă parcă orice urmă de rezistență, de răzvrătire, mă rezumă doar la ceea ce însemn în afara mea, un cumul de oase și mușchi, un corp într-o mare de corpuri, un neînsemnat printre însemnați.