Sărut de ciocolată

11

- E doar vina mea, Hodge, e doar vina mea!

Karen plăngea în brațele lui pe holurile spitalului. Ellen era conectată la aparate, iar ea nu putea face nimic. Deși dori să stea lângă Ellen doctorii nu i-au permis acest lucru, deși Hodge încercă să convingă toate asistentele și doctorii că ar fi mai bine ca cineva din familie să stea lângă fată. 

- Karen, te rog, nu mai plânge, nu e vina ta.

Fata începu să plângă mai tare. Hodge îi mângâie liniștitor spatele și îi sărută părul. O simțea cum arde din cauza febrei în brațele sale, însă înțelegea că nu are rost să îi spună ceva legat de asta. Karen era prea îngrijorată de starea surorii sale.

- Ellen va fi bine. Ai auzit și tu doctorul. Se va trezi în curând, iar eu persoal îl voi aduce în spatele gratiilor pe cel care a făcut asta cu sora ta. 

Karen închise ochii, iar în ochi îi apăru imaginea cu sala de operație în care Ellen petrecu aproape cinci ore și se blestema în gând că o lăsă singură și că îi permise să vină cu mașina acasă. Dacă nu făcea acea greșeală acel șofer nu ar fi intrat cu viteză în mașina pe care o conducea sora sa. Au fost necesare câteva secunde și un șofer beat ca Ellen să se afle acum la Terapie Intensivă. 

O asistentă se apropie de ei, iar Karen imediat se ridică în picioare. 

- Ellen s-a trezit? 

- Nu, am venit să vă conduc în salon.

- Salon, dar salonul ei e aici!

Asistenta îl privi pe Hodge, iar el o luă de mână pe Karen. 

- Am plătit un salon ca să poți sta în această noapte până își revine Ellen. 

- Hodge...

Fata dori să îi reproșeze ceva, însă el o opri.

- Salonul e alături de cel al lui Ellen, imediat cum se va trezi vei fi anunțată, de asemenea ai febră, așa că ai nevoie și tu de odihnă. 

Cu greu, însă ea acceptă. Asistenta îi conduse spre salon, apoi se apropie de o măsuță și luă o pastilă pe care i-o întinse. Karen o privi un pic întrebătoare, iar femeia îi zâmbi clad. 

- E pentru febră. Dacă nu va scădea, atunci mă anunțați și vă voi face o înjecție. Desigur pentru a o verifica vă las aici un termometru.

Cu aceste cuvinte asistenta ieși din salon, iar ea se așeză pe pat, pe când bărbatul îi întinse un pahar cu apă. Karen îl luă și imediat înghiți pastila. 

- Mulțumesc, Hodge, cred că aș fi înnebunit fără tine. 

El doar zâmbi și se aseză pe scaunu de lângă pat. 

- Îngeraș, culcă-te, dacă Ellen se trezește te voi anunța imediat. Promit.

- Nu pot, Hodge, nu atâta timp cât sora mea e în această stare. 

Bărbatul îi luă mâna în a sa și plasă un sărut scurt. 

- Te rog, dormi măcar un pic.

Karen îi privi fața obosită și își putea da seama că și el e la fel de obosit ca și ea. Analiză câteva secunde posibilitatea de a mai sta trează, însă își dădea seama că cel mai probabil nu ar mai fi rezistat. Își dădu papucii jos din picioare și se întinse pe patul de spital. 

Hodge o privi cum adoarme și zâmbi. Știa că merită acea odihnă. Era deja de zece ore în acel spital, cu febră și stresată. Se ridică încet de pe scaun și o înveli mai bine, apoi îi sărută fruntea și ieși din salon fără a face gălăgie. Se apropie de aparatul de cafea și își luă un espresso. Se sprijini de un perete și oftă. Privi holul spitalului și observă cum spre el se îndraptă un medic. Imediat recunoscu chirurgul care îi făcu lui Ellen operați și se apropie de el.