Și ca marea valurile se scufund
Ce duc și vise, și roluri întorcând
Să mă revezi din nou în a mea suflare
Ce ți-o dau ție ca o lumânare
Ai putea și să mă judeci
Dar prefer să mă iubești
Să nu uiți că doar tu-mi duci
Acea viață ce va pleca în cer
Nu mi-ai cerut nici avuții
Dar am avut și insomnii
Căci ca plată de înfrânt eu am avut
Omenirea ce ni-i grea de conceput
Ți-aș da o ultimă suflare -
Șoaptă va fi, al meu răspuns închis
Va fi doar o apărare
Cu al cărui gust va fi înscris
YOU ARE READING
Anxietatea pustiirii
PoetryOmenirea devine o sursă de inspirație, în loc să devină o conspirație globală la nivel de conștiință și să reproducă generații cu stimuli care ar păstra conceputul acestui cuvânt de la începutul erii noastre!
