Părăsită-n cuibul vieții răsărit,
Aleg o cale îngustă de trăit,
Știu, că am iubit în timp,
Dar eu, durerea n-o mai simt.
Raze de soare din rai alungând,
Și al meu zbucium legământ,
Mă face să dau o privire înapoi,
Să-mi spun "copile, i-ați avânt cu noi"
Crescând, simțind ardoare de momente,
Stoluri mari și multe sentimente,
Acest "noi" - era doar gânduri timpurii,
Ce trăiam nopți cu ale ei euforii...
Mă văd plină de arome,
Azi, în joc sunt iarăși eu,
Te rog, să nu mă dai pe spate,
Am nevoie de-al meu Dumnezeu!
YOU ARE READING
Anxietatea pustiirii
PoetryOmenirea devine o sursă de inspirație, în loc să devină o conspirație globală la nivel de conștiință și să reproducă generații cu stimuli care ar păstra conceputul acestui cuvânt de la începutul erii noastre!
