Sânge Alb Negru

10. Mi-a furat viitorul

☆ Cassie ☆

Sunetul unei bușituri mă face să îmi deschid ochii brusc. Când îi deschid un sentiment ciudat pune stăpânire pe mine. Spre surprinderea mea nu este dimineață și este atât de frig în camera mea. Încerc să îmi obișnuiesc ochii cu întunericul să pot vedea dacă nu cumva am uitat geamul deschis înainte să adorm și s-a trântit din cauza curentului.  Realizez după puțin timp de obișnuire cu întunericul că nu mă aflam în pat și nici în dormitorul meu, ci într-o cameră străină întunecată și friguroasă pe un scaun. Dau să mă ridic de pe scaun dar mare îmi e surprinderea când simt că ceva mă ține strâns de picioare și abdomen. După textură am impresia că este o frânghie foarte groasă. Panica își face apariția când realizez că din nou am un coșmar, însă de data asta mai diferit deoarece nu mă aflam acasă sau pe scenă cântând la vioară. Aud din nou o bușitură și tresar privind în toate direcțiile prin încăpere chiar dacă nu puteam vedea nimic. Încerc să dezleg frânghiile, însă nu reușesc decât să mă rănesc la degete. În timp ce încercam în disperare să caut vreo modalitate de a mă putea elibera din legăturile astea și în același timp mă rugam să scap din acest coșmar, o lumină slabă se aprinde brusc deasupra capului ceea ce mă face să intru în panică. Totuși datorită luminii pot vedea mai bine încăperea în care mă aflu. Este o cameră ce arată mai mult cu o celulă, deoarece nu avea decât o masă, un pat mic și un scaun în mijloc unde mă aflam eu. Nu părea să pară chiar ca o celulă obișnuită, deoarece nu avea gratii ci o ușă mare maro în loc. Sunetul unei chei în broască îmi atrage imediat atenția. Privesc îngrozită ușa ce urma să se deschidă și mă așteptam deja la ce e mai rău. Ușa se deschide ușor, iar în cameră intră cel ce mi-a creat coșmarurile, tata. Acesta este îmbrăcat într-un costum elegant negru și are un zâmbet larg pe buze ce nu prevestea deloc a bine. Dacă mai devreme muream de frig, acum mor de cald din cauza atacului de panică pe care îl am datorită faptului că știam că urma să se întâmple ceva neplăcut. Vocea lui se aude într-un final, după ce ușa se închide în urma lui.

    - Liniștește-te Cassie! De ce ești atât de panicată? Mă întreabă acesta în timp ce se apropie cu pași mici de mine.

Cred că nu am auzit bine! Tocmai mi-a spus să mă liniștesc fără să mă amenințe?

    - Păi n-n-nu vrei să mă omori? Spun aproape în șoaptă din cauza fricii.

    - Nu! Doamne ferește! Cum să fac așa ceva? Ești copilul meu nu aș putea face așa ceva niciodată! Spune acesta oprindu-se brusc la câțiva pași de mine mirat.

Nu se poate! Tata nu vrea să mă omoare? Ăsta este un coșmar sau ce este? Oricum ce o fi tot vreau să mă trezesc mai repede deoarece ceva nu îmi miroase a bine.

    - Cine te-a făcut să crezi că eu vreau să te omor? Continuă acesta văzând că eu nu mai scot nici un sunet.

    - Chiar tu... nu mai știi când m-ai amenințat în urmă cu opt ani că mă omori? Îl întreb curioasă, deoarece asta este prima dată când pot comunica cu el.

    - Ah atunci... da îmi aduc aminte. Spune în timp ce îmi dezlega frânghiile.

    - De ce mă aflu aici? Schimb puțin subiectul, deoarece voiam să știu ce caut aici.

    - Nu contează! Mi-o taie repede și se dă la o parte după ce mă eliberează.

Se apropie iar de mine și îmi ia mâinile în ale sale, cu greu deoarece frica mă împiedica să îl las să mă atingă, apoi mă ridică în picioare și își fixează privirea fix în ochii mei. Ochii lui albaștri păreau să mă privească cu durere, însă vocea lui mă face instant atentă.