Spune-mi cum să te distrug

CAP 2 - Mai ții minte ce ți-am spus atunci?

-Haide,fă-o! mă îndeamnă vocea lui.

Îmi tremura mână pe cuțit,respiram greu.El doar se uita la mine,aștepta să vadă dacă chiar am curajul să o fac.Sau daca eram doar o fetiță speriată și slabă.

Nu știam ce fac.Voiam sa nu îl mai vad,să-l mai simt,să mai știu ceva de el.Era mereu în ceafa mea.Ma urmărea ca o hienă,gata sa ma atace atunci când mă asteptam mai puțin.

-Nu ai destul curaj în vene,nu-i așa?

Îmi doream sa o fac,dar nu puteam.Cu un simplu raspuns mut,am înghițit în sec și am pus cuțitul pe masă.

-Eu nu sunt ca tine.

Replica mea nu la făcut decât să rânjească,dovedindu-i încă o data că avusese dreptate în privința mea.

Știa ce ține sub acoperiș.Stiam mai bine în ce mod avea sa ma lase fără suflet poate pentru totdeauna.

Am trecut pe lângă el,dar ma oprit.Ma prins de braț,tragandu-ma înapoi,până am ajuns din nou față în față.

-Daca eziți acum,o să eziți mereu.O fi taică-tu un ticălos că te-a părăsit,dar tu nu ai nici macar curajul să ridici mâna asta nenorocită a ta împotriva mea.Ești departe de a avea tupeul să mă omori.
El nu sa uitat înapoi când a facut asta.Tu te uiți peste umăr la fiecare două secunde,întrebandu-te dacă sunt sau nu acolo.

M-am smucit din strâmtoarea lui cum nu o mai făcusem niciodată.De parca pielea lui era un vătrai încins pe care pusesem din greșeală mâna.

-Nu vorbi despre taica-miu,spun printre dinți.

Acea zi a fost singurul moment în care l-am privit direct în ochii și i-am luat apărarea tatei,deși nu merita.Deși nu era acolo sa audă cuvintele astea scoase pe gura fiicei pe care a ales s-o părăsească.

                             _________

Mi-am deschis ochii.O altă amintire neplăcută.Mi-am dat căștile de pe urechi.Muzica se oprise de mult.

Vocea lui încă îmi era imprimată în minte.Nu cred ca aveam vreodată să o uit.Nu cât el continua sa îmi apără în vise,coșmaruri,flashback-uri,amintiri.

Nici nu stiam cum dracului sa le mai numesc.Mi-am întins mâna spre sertar.

Gol.

Mama le luase.Bineînțeles că le luase.Mi-am trecut degetele peste față,apoi am închis cu brutalitate sertarul.

Am privit pe fereastră.Soarele apunea.

Liniște ca de mormânt.

O uram.Mai mult decât orice pe lumea asta.Eram din nou singură acasă.Doar respirația mea mai sparge liniștea.Si nu era suficient.

M-am întors pe partea cealaltă a patului si m-am uitat la ceas: 18:20.
Mama ajungea acasa abia la ora 00 si ceva.Extenuată complet,dar nu uita niciodata sa treacă pe la mine și să mă întrebe cum mă simt.

O mințeam,ca de fiecare dată.O mințeam în legătură cu tot.Despre cum mă simt,despre liceu,despre note,despre insomnie.Despre orice i-ar putea face rău.

N-aș suporta sa o pierd si pe ea.Ea e singurul lucru care mi-a mai ramas.Pentru ea mai respir.

Pentru că mi-a mai ramas un lucru.Un singur nonorocit de lucru.O ființă.Mama.