Ziua în care m-ai salvat

1.Doar o fată

Mă bucur că auzi,
Ai încercat să asculți?
Mă bucur că vezi,
De ce nu vrei să privești?
Mă bucur că exiști,
Ce zici să trăiești?

Fiind adeseori caracterizat drept un excentric, nepăsător și, desigur, ticălos, Jackson Green se considera superior multor persoane. Însă, stilul lui de viață luase o întorsătură tulburătoare: tot ce îl făcea fericit îi dădea un straniu sentiment de înstrăinare și tot ce îl ajuta să se destindă îi lasa acum doar o urmă de dezgust. Simțind vântul rece de toamnă cum îl cuprinde, apare brusc o nevoie de a comunica cu fata din fața lui, doar pentru a nu se lăsa copleșit de gânduri.

―Nu-mi dau seama dacă ai un comportament pasiv-agresiv sau e doar personalitatea ta, rostește răgușit și își dă mâna prin păr, vizibil afectat de tăcerea fetei și de faptul că nu e capabilă să poarte o conversație normală. Nu ești un mister, adaugă el, nu ești vreo enigmă sau ceva, ești doar o fată. Ești doar o fată, la naiba!

Se ridică, mai trage o dată din țigară, Sobraine Black, apoi îi dă drumul jos și o strivește apăsat sperând că își poate distruge și starea de neliniște ce îl domină în momentul ăsta. Scuipă undeva lângă teneșii lui prăfuiţi, își încheie jacheta și ridică telefonul de jos într-o mișcare de câteva secunde. Privește în jur, spre oras, apoi spre pădure întrebându-se dacă ar trebui să renunțe pur și simplu, să meargă acasă, poate la iubita sa, ori sa rămână aici și să... Ce naiba? Nici măcar nu știe de ce mai e aici; nu a facut nimic în ultima jumătate de oră.

Şi, doamne, locul ăsta era special pentru el: era spaţiul lui, îl liniştea, îl făcea să se simtă bine. Luminile şi zbuciumul oraşului se vedeau perfect, iar paralel lor, obscuritatea şi calmitatea pădurii îl făceau să piardă ore bune doar admirând. A ajuns aici dintr-o simplă greşeală: încurcase o stradă sau două, iar maşina s-a defectat fără nicio explicaţie, dar era recunoscător pentru asta.

Şi a adus-o aici. Ca un idiot, a adus-o aici şi acum regretă fiecare clipă în care a contemplat la asta.

Își întrerupe tăcerea cu un oftat, apoi trage aer în piept pentru a-și regla respirația. Rezistă impulsului de a-i striga numele, întrebându-se totuși dacă ar fi reușit să facă asta fără ca disperarea să se regăsească în tonul vocii.

Însă, dincolo de această senzație ciudată, se consideră chiar o persoana calmă, în general, nu-i pasă de prea multe lucruri dar îl interesează prezența ei aici și privind-o îndelung, se vede clar că nu e reciproc.

Nu avea să stea în spatele ei ca un prost și să fie tratat așa.

Se întoarce pe călcâie și pleacă hotărât către oraș. Nu avea să cerșească atenția ei -avea o viață mult prea bună și fără ea-. Face câțiva pași, însă se oprește și întoarce privirea în speranța că ea îl va urma dar își încleștează maxilarul atunci când îi remarcă fața inexpresivă și faptul că nu dă niciun semn cum că ar vrea să se miște din loc. Lovește o piatră încet uitându-se in jos și alege să rămână, măcar pentru câteva minute. Avea o atitudine conciliantă față de ea, era convins. Nu o cunoștea. Îi știa numele însă își dorea mult mai mult. Ar putea recunoaște oricând că are o fire autoritară, încăpățânată și, mai ales, doritoare. Și voia să o exploreze: să îi ajungă în cele mai misterioase depărtări ale minții , să îi descopere cele mai ascunse trăiri, să-i analizeze sentimentele, emoțiile, sufletul. Însă, era conștient că nu o voia pe ea. Nu o considera un mister sau o provocare iar el doar asta iubea.

Ea rămâne pe piatra imensă pe care stătea și își mai aprinde o țigară. Bricheta ei neagră cu margarete îi luminează fața preț de câteva secunde, suficient ca băiatul să îi observe trăsăturile fine ale feței, însă cu nimic speciale.