Ziua în care m-ai salvat

6. Valori morale

"Amanta timpului e moartea." 

 Nu mai simţise niciodată o astfel de dorinţă ce îi macină gândurile. Voia să o sărute. Trebuia să îi simtă gustul buzelor şi să se îmbete cu aroma ei. 

Dar, izbindu-se din plin de realitatea ce îl înconjoară, realizează clar că nu îşi poate înşela iubita.

Înghiţindu-şi nodul din gât ce era mult prea pronunţat, se depărtează de ea, regretând amarnic şi oftând la fel de trist atunci când o ajută să îşi restabilească poziţia. Clipteste de câteva ori şi îşi îndreaptă privirea spre una din gleznele fetei. Se apleacă pe vine, analizându-i piciorul, şi, cu greutate, distinge printre picăturile de ploaie ce cădeau deranjant, că e vorba de o entorsă. 

Îşi trece mâna prin părul ce se lipise enervant de frunte şi se ridică brusc în picioare, evitând totodată eventualul schimb de priviri. Simţind tensiunea şi urma aproape insesizabilă de agitaţie dintre ei, îşi mai duce o dată degetele prin păr, uşor stresat, şi priveşte casele la care ar fi trebuit să ajungă. Realizând că ochii Rebekăi nu îlpărăseau o clipă, acesta îşi aşează mâinile pe şolduri şi îşi întrerupe tăcerea cu un oftat. Acum, cu siguranţă vor face autostopul şi era evident, nu se poate deplasa cu piciorul rănit. 

Îşi îndreaptă capul către ea şi înghite în sec, încă o dată. Era foarte frumoasă. Ochii ei se distingeau printre particulele de apă, ca două sfere de smarald şi ar fi dat orice doar că să afle de ce îi consideră aşa speciali. Ieri erau aşa obişnuiţi.

Alegându-şi, în mod inutil, cuvintele în minte, îşi depărtează buzele pentru a-i spune planul, însă este plăcut surprins atunci când ea îl opreşte, presandu-şi tandru buzele peste ale lui. Incolacindu-şi mâinile în jurul gâtului sau, ea îl trage mai aproape şi îi permite accesul în gura sa. Jackson îşi aşează mâinile pe şoldurile subţiri ale fetei şi îşilipeşte corpul de al său, aproape strivindu-l. Limbile lor erau prinse într-un joc pentru supremaţie, iar buzele se contopeau perfect într-un sărut plin de pasiune şi dorinţă. Jackson simţea un foc prea arzător, ce îl făcea însetat de gustul ei, pierzând orice contact cu realitatea urâtă şi nesatisfăcătoare. Ploaia nu conta, frigul nu conta, valorile sale morale erau învăluite de plăcerea pe care i-o oferea această fată. Se simţea atât de liniştit, în ciuda inimii, pe care parcă o auzea, şi, totodată, simţea ăsta ca un prim sărut. Pentru că, cu ea, aici, nu mai conta cine a fost, important era cine va deveni. 

Se retrag uşor şi îşi lipesc frunţile, niciunul neîndrăznind să deschidă ochii şi să se izbească de existenţa lor prea respingătoare.

În timp ce ploaia spală tensiunea dintre cei doi, creând un moment mult prea cliseic, şi tototodata, minunat, ei răcesc îmbrăţişarea şi se privesc, preţ de câteva secunde cu o expresie neutră. -Erau blocaţi, indiferent de cât de mult voiau să o ascundă.- 

Însă expresia fetei se schimbă uşor atunci când pare să realizeze ce tocmai făcuse. Jackson observă această urmă de teamă în privirea ei, dar nu înţelege de ce frica e cea care o domină, şi nu regretul. 

O priveşte confuz. 

-Îmi pare rău, se scuză ea, ai iubită şi... 

Şi lasă propoziţia în voia vântului ce bătea uşor. Se întoarce pe unul din călcâi şi porneşte şchiopătând spre oraş, ridicând mâna maşinilor. 

Era convins că nu era vorba despre Jessica aici, era ceva mai profund şi cu siguranţă, marcant. 

Jessica nu poate fi în ecuaţia asta. I-a luat ceva timp să realizeze, şi pare că nu e din vina Rebekai, dar nu mai putea continua relaţia asta. Nici pe fata ce şchiopăta nu o voia ca fiind a lui, şi asta era mai mult decât confuz.