Ziua în care m-ai salvat

4.Renegat

"Dulcele fruct al iubirilor trecătoare vrea să fie cules pe ascuns."

Bricheta lui Jackson are o valoare sentimentală imensă. Cel puţin avea. O primise cadou acum ceva timp de la iubita sa, Jessica, atunci când aniversau câteva luni de relaţie. Se trezise cu ea lângă pat, ţipând fericită că au împlinit 6 luni de când sunt împreună, însă lui nu îi păsa. Nu l-au interesat niciodată chestiile de genul: aniversări sau cadouri atunci când cuplul reuşeşte să nu se destrame într-un interval de timp. Şarpele verde de pe ea reprezentă prilejul prin care ei s-au întâlnit: Undeva pe marginea unui lac, după o petrecere nereuşită la care Jackson a fost, practic, târât de unul dintre prietenii săi, se plimba pe malul apei. Atunci auzise un ţipat ascuţit şi întorcându-şi capul, văzuse o fată întinsă pe nisipul şi iarba murdară, plângând de durere. Fusese muşcată de un şarpe.

După ce îşi da părul de pe faţă, mai aruncă o privire la maşina din faţa lui ce, pur şi simplu, nu pornea. Se gândise că îşi mai pierduse bricheta de câteva ori, însă observase la timp şi o căutase în mod aproape disperat. Însă acum, nu numai că nu îşi dăduse seama că lipseşte, ci nici nu îi păsa că i-a fost returnată. De fapt, nu îşi amintea nici cum a ajuns acasă dimineaţa asta, ce pretenţii putea avea să rememoreze momentul în care, după spusele Rebekăi, şi-a scăpat bricheta în club.

Cu adevărat, după atac, îşi pierduse în mod vizibil interesul faţă de Jessica şi de relaţia lor. Ştia că atenţia îi fusese furată de către fata cu ochii verzi ce i-a fost alături în ziua aceea. Cu toate că prietenii lui insistaseră în legătură cu o petrecere şi câteva nopţi în club, el le-a ignorat toate mesajele şi şi-a petrecut zilele citind, vizionând filme, gândindu-se. Ura situaţia asta. Nu se afla într-o carte de prost gust în care personajul principal îşi părăseşte iubita pentru o fată ce îi furase inima. Nu, el dezgusta poveştile de genul acesta. Nici măcar nu o voia pe ea, ca persoană, ca suflet, ca prietenă. Voia doar ca el să se simtă bine. Ea... ea era dar o fată, care, însă, îl făcea să se simtă în siguranţă, îl înţelegea. Ceva ce Jessica nu ar putea înţelege niciodată.

De fapt, s-a pripit cu concluziile la adresa Rebekăi. În realitate, credea că dezvoltase o primă impresie greşită, dată fiind situaţia din momentul ăsta. Oh da, acum, ar fi vrut să smulgă motorul şi să i-l arunce în cap, doar pentru a o face să tacă.

—Recunoaşte!

Vocea ei era insuportabilă. Era nervos iar tonul cu care ţipa la el îl aducea la disperare. A fost tras din gândurile ce îl ajutau să nu se lase copleşit de nervi, dar nu, ea trebuie să strice tot.

Încearcă să îşi regleze respiraţia, muscandu-şi buza, însă era mai greu decât credea.

Eşti o persoană calmă, Jackson, repeta el. Inspiră, expiră, inspiră, expiră, isp...

La naiba cu calmitatea.

—Vrei să taci odată? Fac tot ce pot!

Încercă să găsească o soluţie... începând din momentul ăsta. Nu va recunoaşte în faţa ei că nu e capabil să rezolve problema asta la motor, sau ambreaj sau pompa cu apă sau care o fi problema acum. Pentru că era capabil.

"Inspiră, expiră, inspiră, expiră"

—Frate, te holbezi la maşina asta de 10 minute! Recunoaşte că eşti depăşit de situaţie! Cheamă o firma de tractare, du-o într-un service şi lasă-mă să iau un taxi să plec acasă!

  Să o lase să plece? Dar cine era el? S-a oferit să o ducă acasă, a acceptat. Ea a acceptat. E vina ei. Au ieşit din camera de urgenţe, au urcat în maşină şi după 5 km s-a oprit. Maşinile se opresc. Sunt defecte. Nu e vina lui. Chiar nu are chef de asta. Să plece! Nu o ţine legată cu lanţuri imaginare. Să plece! Nu şi-a etalat talentul de reparat maşini înfaţa ei. Pentru că nu are aşa ceva!

Poate conştientiza singur când este sau nu depăşit de o situaie iar acum nu e. Ştie ce trebuie să facă. Doar că nu poate face ceea ce trebuie pentru că este enervat de vocea ei insuportabilă.

"Inspiră, expiră, inspiră, expiră."

—Jackson!

El deschide ochii bursc şi se ridică în picioare. Maxilarul îi era încordat, părul castaniu îi era lipit de fruntea transpirată şi înainte să zică ceva, ea se apropie făcând cadistanţa dintre ei să fie din ce în ce mai mică. Înghite în sec şi îşi muşcă buza.

—Ce vrei? o întreabă acesta dându-şi părul pe spate şi evitând să o privească în ochi.

—Calmează-te pentru că mă enervezi! ţipă dintr-o dată, ceea ce îl face pe Jackson să ridice o sprânceană, deloc impresionant.

Se întoarce cu spatele la ea şi răsuflă nervos. Îşi muscă interiorul obrazului şi se uită spre cer. Dacă nu i se va spage un vas de sânge de prin cap, se va considera cu adevărat norocos. Cu siguranţă norocos, gândi el.

Aţintind cerul înnorat, deschide gura şi pronunţă mecanic un număr de telefon de 6 cifre.

—E nevoie să îl repet? întreabă el cu o voce joasă, ochii lui nepărăsind o clipă norii ce se pătrundeau.

Ea va suna la taxi-ul ăla nenorocit, va pleca dracului de aici şi amândoi vor fi fericiţi.

—Suntem pe centura 348, ia un punct de reper de pe aici, adaugă el cu o voce stinsă.

Nu auzea nicio aprobare de la ea. Acum ce? Va rămâne aici că să îi facă după-amiază şi mai rea? A vrut să plece, să plece naibii odată. Nu are nevoie de două nebune în viaţa lui, Jessica era suficient de iritabilă. Asta dacă mai e prezentă de acum inainte.

Oftează. Se apropie de maşină şi deschide zgomotos portiera. Găseşte pachetul de ţigări, sperând că starea lui tensionată să ardă precum tutunu;.

O vede stând jos pe pietrişul prăfuit. Duce la capăt ceea ce şi-a propus şi îşi aprinde ţigara cu o sete neimaginabilă.

—Nu te las singur aici, îl lămureşte aceasta.

Jackson îşi dă ochii peste cap. Ce prostie. Doar nu se aşteptă să o creadă. A încetat de mult să mai joace jocuri ieftine atunci când este minţit. Se uită în jur şi se încruntă.

—Nu ai semnal, nu? o întreabă el, vrând să termine teatrul asta josnic.

—Bineînţeles că nu am! Tu vezi unde ne aflăm? pufneşte ea enervată, aruncându-şi mâinile în aer.

El zâmbeşte ironic şi îşi rezeamă spatele de maşină.

—Fă auto-stopul, îi propune acesta în timp ce soarbe cu sete din ţigară şi zâmbeşte ştrengăreşte.

—Nu o să urc într-o maşină din care sunt şanse să nu mai ies vie! ţipă ea dintr-o dată.

—De ce tot tipi? răsună el.

Nu e capabilă de o conversaţie normală, niciodată nu e.

De ce depune eforturi, până la urmă? E clar că nu îl vrea în viaţa ei. Aseară a fost prima dată când au ieşit, bineînţeles că a aflat doar ce vârstă are; ea nu se poate deschide. Nu se poate pronunţă din moment ce restul serii este neclar, dar astăzi? Prezenţa Jessicai nu a schimbat nimic, ea oricum pleca.

Probabil a acceptat să urce în maşina lui doar pentru ochii asistenei ăleia, cum naiba s-o fi numind. Par prietene.

—Doamne, mă doare capul, se plânge el dându-şi mâna prin par.

—Poate o tumoare, constată ea pe un ton calm ridicându-şi sprâncenele inocent.

El se încruntă şi se uită în jos la ea. Glumeşte, nu? Toată situaţia asta e o glumă. Trebuie să fie o glumă.

—Nu e o tumoare! spune hotărât.

—Păi dacă te doare, continuă această ridicând din umeri.

—Nu e o tumoare! repetă el enervat.

—Acum autostopul sună tentant, spune ea mai mult pentru sine şi îşi sprijină capul într-o mână ca un copil

—Mie îmi spui? oftează el.

Îşi aşează ţigara între buze şi se poziţionează în faţa maşinii. Judecând după faptul că totul arată în regulă, încearcă să rememoreze întâmplările de până acum în care prostia asta a încetat să meargă. Aşa cum memoria involuntară funcţionează, îşi aminteşte cum avea apă în combistibilul maşinii atunci când a găsit locul în care a dus-o pe Rebekah aseară. A alimentat cu un combustibil cu apă, asta era problema. Ei bine, asta e de rău, gândi el. Va trebui să facă semn unei maşini strângându-şi pumnii şi făcând mişcări orizontale pentru ca şoferii să nu îl ignore. Oh, în acest moment speră ca totul a fie o glumă. A ales special centura pentru a ajunge mai repede, cum mama dracului apa a ajuns în filtru exact înzona în care nu este semnal? Nu mai putea funcţiona un kilometru până la acele case din depărtare?

—Cred că glumeşti! Exclamă acesta exasperat atunci când pe mâna îi cade o picătură de apă. Amândoi îşi îndreaptă privirea spre norii din care erau eliberate particule umede. Jackson îşi aruncă ţigara nervos şi intră în maşină, urmat apoi de către Rebekah. Ziua asta putea fi naibii mai rea de atât?

Era... era previzibil. Cerul a fost înnorat toată ziua, nu trebuie să îşi bta capul cu asta. Nu e grav.

Înjură printre dinţi atunci când picături de ploaie acaparează parbrizul. Vor aştepta până se va opri? Vor merge prin ploaie până la una dintre case? Vor sta ca doi proşti în ploaie la mila unui şofer dispus să îi ducă în oraş? Vor face autostopul şi va trimite o firmă de tractare atunci când ajunge acasă?

—Ar putea fi malignă, rupe ea tăcerea brusc.

Clipeşte de câteva ori. Despre ce vorbeşte?

—Ce? Întreabă el mecanic.

—Tumoarea. Ar putea fi malignă, îl lămureşte.

—Nu e o tumoare! ţipă el enervat lăsându-şi scaunul pe spate. Mă doare capul pentru că vocea ta e insuportabilă, continuă el.

—Da, ştii cine a mai spus asta? Unul din cei ce au murit datorită unei tumori, îi spune zâmbind fals.

Pentru numele lui Dumnezeu, asta trebuie să fie o glumă.

Inspiră, expiră... persoană calmă. Se poate descurca cu asta, deci vor sta aici. Vor aştepta până ploaia se va opri. Ceasul indică ora 17, însă luna devine stăpână stelelor abia în jurul orei nouă în perioada asta.

Oftează zgomotos.

Şi era încântat. Să o ducă acasă, să vorbească, să fumeze împreună. Nu a luat în calcul varianta unei posibile probleme în care Rebekah devine mai enervantă ca Jessica.

—Porţi ochelari?

Vocea răguşită a fetei era calmă.

Jackson se încruntă atunci când observă ochelarii din mâna ei şi uşa torpedoului deschisă.

Acum umblă în lucrurile lui, asta e cu adevărat grozav.

—Eşti o fire foarte băgăcioasă, ştiai asta? reuşeşte să spună şi îi smulge obiectul din mâna într-o mişcare de câteva secunde.

—Tu eşti foarte plictisitor, constată ea şi îşi trage picioarele la piept. Şi acum, ce? Stăm aici până se termină ploaia?

—Asta e planul, o lămureşte el, după ce aruncă ochelarii pe bancheta din spate.

Rebekah înclină capul uimită atunci când scoate din torpedou o fotografie. Jackson îşi măreşte ochii la vederea acesteia. Ce mama dracului e aia? De ce şi de când are o poză cu faimoasa familie Green-McTravish? Asta a fost ideea mamei, cu siguranţă. Cred că îşi bate joc de el.

—Hah, pare că ai o familie fericită, spune ea.

Cei patru membri ai familiei afişau un zâmbet măreţ. Peisajul nu era cel mai plăcut, pe fundal fiind prezent spitalul în care Nestor şi Amanda lucrau, însă fericirea celor doi băieţi era mai presus de orice.

—Tu şi fratele tău semănaţi foarte mult, observă ea.

—Da, ei bine, suntem gemeni, marturiseşte.

—Nu aş fi crezut, surâde.

—Nu ne vorbim, reuşeşte să spună.

—De ce?

Acum se află la cumpăna de a-şi spune mica poveste sau a tăcea pur şi simplu. Se gândea că nu e treaba ei, el nu dă explicaţii oricui. Însă, o prietenie are nevoie de efort şi ar trebui să îi spună ceva. Aşa o va cunoaşte mai bine şi îşi va stăpâni setea. Odată ce îi va intra în cele mai adânci colţuri ale minţii, va descoperi ce e aşa ciudat la ea. E doar o fată, dar are ceva ce abia aşteaptă să fie descoperit.

—Nu am fost cel mai bun copil pe care un părinte îl poate avea, începe el, dar am reuşit să îmi menţin poziţia de "model" timp de 18 ani, recunosc. Fratele meu a fost întotdeauna gelos, dar nu îmi pasă. Avea impresia că eram trataţi diferiţi, dar nu era aşa, o lămureşte, ridicând din umeri nepăsător. Atunci când am dat pe furiş examenele la drept şi am fost acceptat, imaginea construită de-a lungul timpului s-a năruit, ştii? S-a dărâmat imediat, precum castele de nisip pe care le făceam în puţinele vacanţe pe plajă, adaugă el. A fost prilejul lui James să strălucească pentru că eu, practic, am eşuat în faţa familiei. Părinţii mei... Nu au privit nicioadata mai departe de medicină. A fost un scandal foarte mare. Surâde. Îmi aruncau în faţă poveşti din copilărie în care eu mă băteam în piept că vreau să salvez lumea, exact ca ei. A trecut un an de atunci, mi-au luat apartamentul şi maşina, pretind că au acceptat, dar, ştii, încă n-au înţeles că voi salva oamenii, până la urmă, doar că nu cu bisturiul în mâna, răsuflă, muscandu-şi buza. Iar acum, el e modelul iar eu, nu ştiu, renegatul. Aşa că, nu suntem in cele mai bune relaţii.

O vede oftând uşor, incruntandu-se. Atunci când îl priveşte în ochi, el îşi ridică bărbia aşteptând ceva, orice. Simţindu-şi nodul din gât din ce în ce mai pronuţat, îşi ridică uşorsprâncenele. Avea să spună ceva? Sau va tăcea pur şi simplu?

—Am înţeles.

Binenţeles că ăsta e răspunsul. De ce aştepta de la ea mai mult? Adică, ce ar fi trebuit să îi spună?

—Ce? Nu îţi plac amintirile? răspunde ironic într-un final şi îşi relaxează umerii. Schiţează un zâmbet discret şi îşi ridică uşor bărbia.

—Nu, nu-mi plac amintirile. Când mă copleşesc, am impresia că devin un o simplă conformistă, mrturiseste. Dar discursul tău de acum, ce pot spune? Ai avut curaj. Ai avut un vis şi l-ai urmat. Nu l-ai lăsat să se risipească, spune ea şi îşi uneşte buzele într-o linie subţire.

—Visele nu se risipesc, surâde. Dar nici nu zboară, dacă nu le dai aripi, spune acesta intreptandu-şi privirea spre volan şi realizând cât de repde s-a schimbat subiectul.

—Pablo Neruda, şopteşte ea.

Incruntandu-se uimit, întoarce capul şi schiţează un zâmbet. Era destul de uimitor faptul că a recunoscut citatul şi se întreabă câte are să mai cunoască despre ea. A consideratasta o provocare. Voia din ce în ce mai mult să o descopere.

—Aşa e, aprobă. Ei bine, culoarea părului te cam duce în eroare, dar nu te defineşte, spune.

Înţelegând aluzia despre părul sau blond, Rebekah se încruntă indignată. Îşi ridica o sprânceană şi se uită în ochii lui. 

 —Eşti groaznic , exclamă ea.

  — Da, da, scrie-o pe un tricou, răspunde  acesta, 

În fond, era o glumă. Nu ar judeca niciodată o persoană după aspect, dar expresia ei a fost amuzantă.