Ziua în care m-ai salvat

Prolog

― Când sunetul armei îţi cutremură bătăile inimii, poţi doar să răsufli uşurat atunci când realizezi că nu tu ai fost ţinta, doctore. Îndrăzneşti să îmi scuipi în faţă cuvinte din care interpretez doar milă! Ce vrei, de fapt? Cu privirea ta pătrunzătoare, vrei să îmi arăţi că îmi eşti alături, că înţelegi, că pot avea încredere? Ei bine, nu poţi înţelege! Hai să ne jucăm, vrei? Imaginează-ţi cum e să fii, nu ştiu, un factor neputincios într-un calvar ostil. Spune-mi, cum e să sângerezi fără oprire, fără speranţă, ştiind doar că vei muri? Şi să vrei să treci în nefiinţă, la un moment dat, pentru că eşti aşa disperat? Cum e să simţi lacrimile unei străine căzând pe pieptul tău? Ea vrea să te ajute. Ea îşi riscă viaţa doar pentru a te ajuta! Cum e să auzi strigăte de ajutor, oameni urlând de durere, să simţi frica până în cele mai ascunse depărtări ale minţii? Şi pentru ce, până la urmă? Pentru nimic. Pentru că monstrul ţi-a asigurat deja ultimele ore din viaţă. Pentru că ţi-a spus clar că nimeni nu va ieşi viu de acolo! Nici măcar el! Pentru că aruncă cu gloanţe în toate direcţiile iar tu eşti aşa... neputincios. Cum e să fii neputincios, doctore?

Simțindu-și nodul din gât din ce în ce mai pronunțat, își ridică bărbia superior. Inspiră profund încercând să își regleze respirația si zâmbește mulțumit atunci când îl vede pe cel din fața lui ridicându-se.

― Cred ca am terminat pentru azi, Green.

Auzind aceste cuvinte, imită poziția doctorului și își aruncă brațele în aer.

― Oh al naibii că da!

Apucându-și geaca de piele, se îndreaptă glonț spre ușă. Nu o să se mai apropie de terapia psihologică în viața lui. Are deja un tratament perfect: Ea.