Ziua în care m-ai salvat

3."Se poate spune şi aşa"

"Vreau să te deştepţi ,

Să nu mă mai aştepţi când vreau să vin."  

—Cine e ea, Jackson?

—Doar o fată, răspunde acesta, holbandu-se nepăsător spre uşă.

—Ţi-am dat vreodată impresia că sunt proastă? ţipă afectată ea înainte să îşi aşeze cămaşa.

Jackson îşi aşează una dintre ţigări între buze şi o aprinde imediat. Asta e perfect. Cu siguranţă, perfect, gândi el sarcastic. Ar putea să plece şi să scape de vocea ei insuportabilă ce amplifică durerea de cap pe care o simţea în momentul ăsta.

Sau ar putea rămâne. O poate lămuri, dând, desigur, minumul de explicaţii că să nu se enerveze şi apoi să o vadă plecând, ceea ce ar fi benefic pentru el şi stomacul lui.

Murea de foame.

Poate să mai reziste puţin. O să aştepte să-şi termine şcena, ca mai apoi să plece, încheind şi actul totodată.

—Nu pot să cred că te-ai culcat cu ea, continuă Jessica atunci când vede că tot ce face iubitul său e să fumeze destins.

—Nu pot să cred că faci presupuneri şi acuzaţii doar pentru că ai văzut-o aici, îi răspunde el cu o voce calmă, ridicându-şi corpul şi aşezându-se pe unul dintre dulapuri.

—Atunci spune-mi de ce a fost aici, coboară ea tonul şi îşi flutură genele.

Probabil i-ar fi spus asta dacă ar fi ştiut. Însă, nu ştie. Nu ştie de ce Rebekah a venit aici şi nu s-a dus acasă. Nu ştie de ce au dormit în acelaşi pat, în condiţiile în care canapeaua e destul de confortabilă. La dracu, nu ştie de ce a băut atât aseară. Nu ştie ceva clar.

—Nu îţi pot spune asta.

—Bineînţeles. Ridică ea mâinile în aer. Chiar nu credeam că ai ceva de ascuns, replică sarcastic şi îşi mai netezeşte cămaşa încă odată. Aventura asta a ta... durează de ceva timp?

—Nu e o aventură, Jessica. Nu am făcut nimic, o linişteşte acesta.

Crede. Nu ştie sigur. Poate greşeşte, dar preferă să creadă că incertitudinea e mai bună decât adevărul, iar, cu siguranţă, ceea ce nu ştie, nu îl poate afecta.

—Cine e? strigă ea dintr-o dată.

—Ea m-a salvat, Jessica, spune liniştit. Aruncă ceea ce a mai rămas din ţigară pe parchetul negru şi îi analizează expresia. Era nervoasă, dar asta ştia. Era ceva diferit. O urmă de... dezamăgire?

—Încă continui cu asta? dând dezaprobator din cap.

—Continui cu ce? întreabă nedumerit, fiind brusc atras de discuţia asta.

—Cu obsesia asta! ţipă.

Obsesie?

—Ieşi afară, Jessica.   

*

E vorba de dor. De un dor arzător ce îi sugruma sufletul, îi invada mintea şi se deghiza într-o durere apăsătoare. Când şocul era prea mare, se refugia într-un clişeu. Cu ochii aburiţi de lacrimi, se desfăcea încet de lume şi intra în sine. Voia doar să contureze un final. Voia ca acea senzaţie înceţoşată să se risipească precum fumul ţigării sale în briza dimineţii. Greşea? Greşea, oare, când spunea că se afla într-o gaură neagră de furie şi confuzie? Când spunea că ceasul măsoară timpul cu încetinitorul şi nu avea scăpare? Că interpreta acel dor ca o nevoie? Avea nevoie de ea? Avea nevoie, oare? Sau era dorinţă? Doar un tatuaj pe suflet? Era vorba de dor.

Asta simţea Jackson acum câţiva ani. Nu avea un trecut complex, prea marcant, însă erau momente în care îşi dorea să poată schimba cumva ceea ce a fost. A iubit. Ca un adolescent prost cu o sete de cunoaştere, a iubit din tot sufletul. Ştia, totuşi, că nu există o veşnicie şi că promisiunile făcute atunci erau doar contracte meschine menite să lase urme adânci pe suflet. S-au despărţit cu greu, însă s-au separat total. Nu s-a mai gândit la ea de mult timp. Vremea a trecut, s-a schimbat. Acum, este aşa cum şi-a dorit mereu. Raţiunea lui? Nu se lăsa influenţată de sentimente. Visele lui? S-au împlinit, pe rând, prin voinţa de care a dat dovadă. Viaţa lui? Este satisfăcătoare. Era satisfăcătoare acum 3 săptămâni, cel puţin. Îşi priveşte bricheta iar gândul îi zboară la celei ce i-a aparţinut cândva. Stând pe gresia rece din baie, ştie exact de ce mintea se joacă cu amintirile lui şi de ce îi oferă imagini tremurânde din trecut. Atunci când a întâlnit-o pe Anne, nu credea că va deveni dependent de ea. Erau doi copii, îşi repeta el de fiecare dată. O vedea o fată simplă, deloc specială, la prima vedere. Exact aşa cum o vede pe Rebekah, acum. Este posibil că istoria să se repete? Nu, nu este. Nu are niciun sens. Se gândeşte prea departe şi, cu siguranţă, este o problemă. Este o altă persoană acum, nu va face greşeli. Rebekah e doar o fată, nu îşi va bate capul cu asta. Atunci de ce a fost la un pas distanţă de a renunţa la relaţia lui pentru ea?