Making A Wish On A Passing Car

prolog

    Pentru inceput trebuie sa va spun ca aceasta idee fantastica, minunata si geniala ii apartine lui @bimperfect si tin sa-i multumesc ca mi-a vandut-o mie. Sper sa nu o dezamagesc.

    Asadar, ideea lui @bimperfect m-a atras din prima si deja aveam in minte cum as fi putut-o continua si ce sfarsit sa aiba. Astfel, am intrebat-o daca o pot avea si asa a ajuns la mine si o scriu acum. Am o vaga impresie ca este inspirata din melodia lui Daughtry "Waiting for a Superman" si sper sa fie adevarat pentru ca o ador.

    In concluzie sper sa va placa povestea si sa o cititi cu drag. Este un fan-fiction si veti vedea pe parcurs de ce, asa ca sper sa iasa ceva bun si sa nu fie cliseic. Deci, va las sa cititi si va invit sa va dati cu parerea, ma ajuta mult sa vad ce ganditi despre cartile mele.

    Bannerul a fost facut de @reminiscence-.

***

     Ați avut vreodată o dorință atât de mare încât să fie principalul vostru gând? Atunci când adormiți să vă rugați ca dorința voastră să se transforme în realitate? Să aveți o dorință atât de mare încât să faceți tot ce vă stă în putere s-o împliniți? 

    Eu am. De când eram de-o șchioapă și citeam basme înainte de culcare, visam să public o carte. Îmi imaginam totul. Cum va arăta coperta, cum vor mirosi paginile, lumea care va veni la mine pentru un autograf, absolut totul în cel mai mic detaliu. Această dorință mă ținea în viață și-mi dădea o fărâmă de speranță când mâ cufundam în tristețe. Îmi alimenta cele mai multe vise și era prezentă mereu în mintea mea.

    La început voiam să scriu basme, ca cele pe care le citeam, în care prințesa este răpită de un dragon și salvată de un prinț pe un cal alb. Apoi am crescut, am început să citesc alte cărți, mai dezvoltate și să am idei mai bune. De fiecare dată când o nouă idee de poveste se contura în capul meu eram mai încâtată decât atunci când primeam cadouri în ziua de Crăciun. Începeam să o scriu în Word și o salvam în documentele mele personale. Însă problema mea dintotdeauna a fost că începeam o carte și nu o mai terminam. Cred că și acum mai am vechile mele povești, undeva în laptop, neterminate și uitate.

    Însă, miracolul ca eu să termin o carte s-a întamplat la terminarea liceului. Aveam ideea de mai mult timp și o prelucrasem de câteva ori înainte de a ajunge la forma cea mai bună. După ceremonia de absolvire am fost la cafeneaua de lângă casa mea, unde aveau o mică bibliotecă plina de cărțile cele mai bune care au putut fi scrise vreodată. Imi luasem și laptopul cu mine și în timp ce beam un ceai cald de mentă mi-a venit inspirația să scriu. Astfel, în fiecare zi scriam un capitol nou și eram din ce în ce mai entuziasmată de cartea mea.

    Așa am ajuns ca într-un an să o termin. O aveam salvată într-un document special și am lăsat-o acolo ceva timp. Aveam de gând să o public, însă îmi era prea teamă că nicio editură nu o va accepta și că mă vor critica prea dur. Asta s-a întâmplat până să o întalnesc pe Quinn. A fost singura persoană din facultate de care mă apropiasem și care îmi devenise prietenă într-un timp foarte scurt. Ea a fost singura care mi-a citit cartea și care a tras de mine o întreagă săptămână să merg pe la edituri și să încerc să-mi fac cartea să fie publicată.

    Când editura "Arthur" mi-a spus că se vor gândi dacă o să publice cartea sau nu, m-am simțit ca în paradis. Dorința mea cea mai mare putea fi îndeplinită. În fiecare zi mă trezeam cu un zambet uriaș pe față și speram ca în acea zi să fiu sunată, iar redactorul să-mi spună că o să-mi publice cartea.

    Au trecut trei luni până ca miracolul să se întâmple. Începusem să-mi pierd încrederea și eram din ce în mai demoralizată. Mă întristam singură, criticându-mă în aproape orice moment. Făcusem tot ce-mi stătea în putere ca dorința mea să devină realitate. Am vorbit fără încetare cu editorul, făcusem chiar și posibile coperți pentru carte, aruncasem o monedă în fântâna "magică" de la mall. Chiar și de Anul Nou, când dorința tuturor era să aibă parte de fericire și să-și găsească dragostea, a mea era ca singura carte pe care o terminasem vreodată să-mi fie publicată. Însă chiar la începutul noului an, am fost înștiințată că urma să-mi fie publicată cartea.

   Începusem să mă gândesc cum de se întâmplase asta, ce-l determinase pe editor s-o publice. Aveam sute de teorii în mintea mea, o imaginație prea bogată ca să fie reală. Aceasta începuse să fie marea mea preocupare.

    Însă, într-o zi în care soarele lumina zăpada rece din New York mi-am dat seama că în fiecare zi vedeam aceiași mașină în același loc. Iar atunci mi-am adus aminte că fusesem sunată ca să mi se dea de știre că urma să-mi fie publicată cartea, chiar când vazusem acea mașină pentru prima oară și mă gândeam la dorința mea.

     Așa mi-am promis că o să caut șoferul automobilului ca să-i mulțumesc pentru ceea ce făcuse, chiar dacă probabil fusese doar puțin noroc și magie. Însa atunci nu știam ceea ce avea să mă aștepte în călătoria pe care aveam s-o fac și cine avea să fie șoferul mașinii negre care-mi îndeplinise dorința.