n/a: nu e editat plus că e aşa de prostesc hihihihi :)
Am coborât din autocar. Nici unul dintre noi nu părea prea încântat de companie. Ne uitam unul la altul cu dispreţ. Nu ne cunoşteau, dar nici nu vrem să o facem. Mă tot gândesc cum de a trimis două fete cu doi băieţi. BĂIEŢI cu FETE. Cine ştie ce le poate pielea. Nu, nu vreu să mă gândească la asta, dar nu pot să n-o fac.
Păşisem în pădure. Am mers ceva, după care eu şi Raven ne-am oprit. Am ajuns la un punct în care cei care treceau pe şosea, nu ne puteau vedea. Băieţii continuau să meargă.
—Unde vreţi să mergeţi? a întrebat Raven.
—Nu vrem să vă ... încântăm. spuse Bailey.
—Nu ai reuşi asta chiar dacă ai ştii cât fac doi plus doi. am spus ridicând patru degete în sus, după adaug : Ceea ce nu şti. zâmbesc dându-mi mâna la cap ca să-mi aranjez părul.
Bailey se înroşise la faţă, părea nervos. Îşi încleştă maxilarul şi îşi strânse punul. Se uită în jos încercând să se relaxeze.
—Eşti doar o fată super fiţoasă, ca şi celelalte. îmi spuse.
Îşi ridică privirea, zâmbi şi apoi adăugă:
—Pari deşteaptă, dar sunt sigur că nu ai rezista două ore singură în pădure. Hai, Josh! spuse şi plecă de lângă noi.
Aşa, pleacă! Adevărul e că nu am o replică să-i dau şi e bine că a plecat mai repede. Nu-mi place băiatul ăsta.Ură la prima vedere. Ce drăguţ!
La un moment dat, nu îi mai puteam vedea. Credeam că plecaseră mai în faţă ca să nu-i vedem. Nu că ne-ar fi păsat dacă li s-ar întâmpla ceva, dar nu voiam să fim responsabile de aşa ceva.
După ce ... am terminat, ne aşezarăm amândouă pe o piatră imensă pentru a îi aştepta pe băieţi. Trecuseră două, zece, cincisprezece minute şi ei nu mai veneau. Piatra devenise inconfortabilă şi rece. Mă fâstâceam în timp ce Raven privea în jos. Părea într-un fel tristă, dar acum ştiam că nu-i suportă pe cei doi. Dar dacă ne lăsase acolo singure? N-ar putea face asta.
— Mai bine plecăm şi o să se întoarcă ei. am spus ridicându-mă de pe piatră şi scuturându-mă pantaonii de praf. Trebuiau să stea mai aproape de noi. începusem să merg înapoi la autocar, apoi mă opres. Raven nu mă urma, mă întorc către fată cu părul castaniu şi mă aşez nervoasă. Ai de gând să-i aştepţi, hă? întrebă.
— De fapt ... spuse gânditoare Raven uitându-se spre mijlocul pădurii.
Mi-am dat seama de ceea ce voia Raven să spună şi nu îmi plăcea deloc. Îmi clătinam capul într-o parte şi în cealaltă gândindu-mă dacă să merg sau nu după ei. Nu vreau să fiu responsabilă de pierderea lor, dar nici rău nu-mi părea. Puteau şi să moară, dar nu sunt chiar atât de rea. Eu sunt corectă.
—Fie. ţipă ea.
Ne-am ridicat de pe piatră şi am pornit în căutarea băieţilor. Speram să nu-i găseasc în mijlocul acţiunii. Nu vreau să plec de aici cu traume psihice.
Am îndepărtat crengi, am călcat în frunzele moi care fuseseră ascunse toată iarna de zăpadă. Soarele apunea ceea ce înseamnă că trecuse mai mult de o jumătate de oră de când erau acolo. Panica îşi făcu apariţia. Îmi e teamă de animalele pădurii şi de întuneric câteodată.
Îmi trăgeam mânecile de la bulză spre palme deoarece mi se făcuse frig. Afară vântul începea să bată din ce în ce mai tare. Mi-am cuprins corpul cu braţele, iar cu palmele frecam materialul ce mă acopera. Mă uitam la Raven, părea că ceva nu-i dădea pace. Voiam s-o întreb ce avea, dar mai bine nu. Poate nu vrea să îmi spună. Am oftat lung, iar Raven se întoarse spre mine.Se opri din mers şi mă opri şi pe mine. Se uita înfricoşată la mine. De ce oare?
—Raven, c-c-ce e? spun cu teamă în glas.
—A-am auzit ceva ... şi ... şi ... vine din di-direcţi-a aia. arată spre stânga în timp ce încerca să vorbească.
M-am întoars şi mă uitam spre locul arătat de noua mea prietenă.Raven veni încet spre mine şi m-a luat în braţe. Tremura. Se pare că ce auzise era de rău. Îmi transmise frica. Tremuram împreună mergând spre partea indicată. Nu voiam să mergem, dar dacă nu o făceam teama nu ne-ar fi dispărut. Am dat o creangă imensă la o parte şi în mai puţin de o secundă, ne izbiseră de pământ. Îmi ridicasem capul aproape plângând şi i-am văzut pe băieţi râzând.
M-am ridicat nervoasă de pe pământ şi m-am scuturat de frunze. Am început să îi înjur în gând în timp ce o ajutam pe Raven să se ridice.
—Sunteţi nişte nesimţiţi Cum aţi putut face asta!? am început să ţip gesticulând.
—Asta nu-i nimic. Aveam de gând să vă lăsăm aici şi să plecăm, spuse acesta.
Mi-am ridicat mâna stângă în sus şi i-am plesnit faţa.
—Au! Să şti că doare!
—Voiai să ne laşi aici! am ţipat.
—Dar nu am făcut-o!
— Care este cauza acestui miracol? întrebă Raven punâdu-şi mâinile în sân.
—Nu ştim să ... ştii tu. se bâlbâi Josh.
Simţeam cum îi cădea cerul în cap. Am căzut pe pământ cu picioarele încrucişate. Mi-am pus capul în palme şi am început să blestem ideea mamei de a mă aduce aici şi ziua asta şi şoferul care probabil a ajuns acasă. Suntem pierdute în pădure cu doi tembeli. Raven se aşeză lângă mine, la fel şi Josh, dar Bailey rămase în picioare. Se uita la mine, într-un mod ciudat, obsesiv. Privirea lui începea să mă intimideze aşa că mi-am îndreptat capul în jos. Când nu era el atent mă uitam la el.
Avea părul maroniu şi ochii căprui spre negru. Iubesc ochii căprui.
Oh, Doamne! Trebuie să ies de aici. Repede!
Din când în când, el îşi ducea mâna la tâmplă, în semn că se gândea la ceva. Căzuse şi el la pământ şi îşi lovi uşor fruntea.
—Mai bine mergem înainte şi poate dăm de şosea. Şi dacă nu e autocarul acolo, căutăm un telefon public. Aveţi monede? spuse Josh ridicându-se. Ne sunăm părinţii şi mergem acasă.
Într-un fel, Bailey se înfuriase la auzul cuvântului "părinţii".Îl înţeleg. Părinţii lui îl trimit aici de ani buni şi tot cred că nu e un copil bun. Mila pe care o simţea se transformă în ură când îl auzi vorbind.
—E o idee bună, dar hai să o întrebăm şi pe micuţa Einstein de aici. se aplecă spre mine.
Nu am spus nimic. M-am ridicat, am tras-o pe Raven de mână şi am pornit drept înainte.
—Eu cred că drumul e în direcţia opusă. spuse răutăcios Bailey.
—Ce mai contează?
—De acolo aţi venit.
M-am întoars pe călcâie şi i-am depăşit pe băieţi şi pe Raven. Care mă urmau
Trecuse deja, probabil, jumătate de oră de când porniserăm. Oare cât de mare e pădurea asta?
—Am auzit o maşină! exclamă Raven. Pe aici. spuse şi începu să alerge.
Am urmărit-o. Mergeam cu capul în jos, nu cumva să calc în ce nu trebuie. Când mi-am ridicat privirea am întâlnit-o pe cea a lui Bailey, plină de ură. Ce probleme are copilul ăsta? A fost doar o plamă! Nu a durut, am dat încet.
—Eram aşa de aproape şi totuşi ei ne-au pus să mergem la ..... spuse Raven stând şi privind în gol.
—Despre ce vorbeşti? întrebă Chrystal.
—Asta e tabăra, Einstein.
