N/A: ce greu am postat. scuze. Cui naiba îi cer scuze? nimeni nu o să citească. Îmi cer scuze pentru greşeli. L-am scris aseară în timp ce îmi făceam tema la mate.
Nu l-am băgat pe Bailey în seamă şi am pornit spre poartă. Mă simt aşa de bine că am ajuns aici, credeam că o să mă mănânce un animal al pădurii. LA ce prostie m-am gândit, Doamne! Poarta era imensă, gri şi făcută din fier. Tabăra era înconjurată de un gard de plasă, exact ca cel folosit pentru armată. Aşa de rău o fi aici? Luminile -care proveneau de la nişte nocturne puse la fiecare colţ al taberei - mă făcu să-mi acopăr ochii preţ de câteva secunde. Lumina e prea puternică pentru ochii mei.
Mi-am pus mâna pe gard, degetele mele intrând în diferite romburi. Am căutat cu privirea un paznic sau vreun instructor. În spatele porţii gigantice, era locul unde stau paznicii (nu ştiu exact cum se numeşte). Mi-am pus piciorul într-un romb al plasei şi am dat să strig la ei, dar cineva mă atinse pe umăr şi mă dudu la o parte. Era Bailey. S-a urcat el pe gard şi a început să strige la paznic să ne deschidă. Când tipul de la pază ne-a deschis poarta, m-am trezit din transă. Se pare că mă holbasem la spatele bine lucrat al lui Bailey. M-am întors spre ceilalţi şi am intrat în curtea taberei.
Două rânduri de căsuţe din lemn masiv, stăteau una în faţa celeilalte despărţite de un drum de pietre, parcă gata de război.
—Am văzut că te holbai la Bailey. şopti Raven lundu-mă de braţ. Bine că nu te-a văzut Josh. I-ar fi spus şi ai fi fost bătaia lui de joc toată vara.
—Nu mă holbam! Mă uitam la el pentru că nu aveam la ce să mă uit. dacă mă pricep la ceva -înafară de scris- e să găsesc o scăpare din situaţile grele. Plus că n-are ce-mi face.
—Da, sigur. spuse chicotind.
—Nu e adevărat! aproape ma ţipat împingând-o.
—Nu am fost eu de acord cu tine? spuse gesticulând ca o actriţă lovită de soartă.
Am început să râdem, dar am fost oprite de cei doi crai fără creer. Ne-am întors spre ei. În timp ce Bailey bolborosea ceva, eu îmi aranjat mişte fire mai rebele care îmi ieşiseră din coadă. Îşi pocni degetele în faţa mea ca să mă facă atentă. Tresar.
—Fii atentă, Einstein!
—Nu pari interesant, nu sunt atentă la tine. răspund scurt.
Raven îşi muşcă buza ca să nu râdă. Am dat şi eu să râd, dar privirea serioasă a lui Bailey mă făcu să mă răzgândesc. Mi-am dres vocea şi am încercat să mă concentrz la ceea ce spune, dar pare prea amuzant.
—Paznicul mi-a spus unde, s-a oprit brusc şi atunci mi-a atras atenţia. Vrei să şti în ce cabană stai, corect? întrebă el.
—Chia....
Strigătul unei doamne mă întrerupse. M-am întors şi am văzut o doamnă de vreo 30 de ani, blondă, slabă, alergând cu o mapă în mână.
—I-au găsit! Doamnă Jenner, veniţi! strigă aceasta în faţa primei case din partea dreaptă.
O doamnă învârstă, cu părul roşcat şi o expresie neutră. Felul în care merge mă ducea cu gândul, din nou, la armată. Dacă blonda mi se părea drăguţă şi prietenoasă, această doamnă Jenner e opusul. S-a oprit chiar în faţa mea şi ne-a examinat. S-a îndreptat spre Bailey.
—Sigur a fost vina ta. mârâi. Mereu ne creezi probleme, Bailey! Vei fi pedepsit pentru următoarele 5 zile! ţipă aceasta.
Aşa îi trebuie, deşi nu a fost vina lui în totalitate. Poate şi Josh a contribuit la ideea de a ne speria. Dacă ştiau că nu ştiu drumul înapoi, nu mai ne făceau să ne îndepărtăm de autocar.
