Memoriile unui pescar

U N U

Îl vedeam cum urca din nou panta mare, ce era atunci asfaltată. Nu mai avea mult până să ajungă la mine. Mă găsea de fiecare dată, neuitand locul în care îl aşteptam fără să clipesc. Nucul, ce stătea la doar câţiva centimetri de mine ne oferea amândurora umbra necesară, ferindu-ne câtuşi de puţin de razele mult prea puternice. Era însorit şi azi, iar Adam se aşeza silenţios lângă mine, salutandu-mă doar din priviri. Chiar daca ma uitasem la el o secundă,îmi dădusem seama că era supărat. Avea genunchii juliţi, sângele prelingandu-se aproape până la glezne.

Stătea lângă mine, privind în faţă şi analizând balta stătută şi nemângâiată de nimeni.

―Mă întrebam când o să mai vii, am spus, aproape făcându-mă auzit.

Băiatul scoase mai întâi un oftat, după care adaugă:

―Am stat mai mult cu mama. Deşi refuză să-mi vorbească, se oprii prêt de o secundă, după care continuă pe acelaşi ton blajin. Nu o să-şi revină niciodată.

Ochii băiatului începură să sclipească. O lacrimă, încă una, ca mai apoi să apara şi a treia, pentru a-i face loc celei de-a patra. Nu îi luase mult să îmi spună motivul pentru care suferea mama lui. Îi murise soţul cu puţin timp în urmă, iar datorită socului isi pierduse capacitatea de a vorbii.

―Fiecare dintre noi tine ascuns în suflet câte un firicel de iarbă, începusem să spun, observând cum amândoi priveam în aceeaşi direcţie. Pentru unii, acel firicel este ultima fărâmă de iubire şi compasiune ce le-a rămas după o perioada de suferinţă. Te arde, de parcă cenuşa i-ar pune baza. Te doare, strecurandu-se prin vene şi cartilaje, prin arterele emoţiilor şi ventriculele sentimentelor. Atunci, ce face omul? Am întrebat, uitându-mă acum spre el, încercând să fac legătura dintre noi mai puternică.

―Ce face? Îmi răspunse el, căutând în ochii mei speranţa pe care ştiam că i-o pot dăruii.

―Îşi transformă sufletul într-un cimitir pustiu,lipsit de flori, verdeaţă şi culoare. Îl pictează în culori stinse, făcându-l moribund. Omul e decis să schimbe cuvintele biblice, cum că sufletul este nemuritor. Pentru mama ta, probabil a murit demult. E convinsă că va ramane mort, ferit de viaţă, şi nelăsând razele soarelui să îi topească gheaţa ce-l înveleşte. Dar gheaţa poate fi topită, iar tu eşti singurul care poate face acest lucru.

―Dar sunt invizibil pentru ea, mă întrerupse Adam.

―Nu, nu esti invizibil. Tu faci parte din cealaltă categorie de oameni; cei care dau viaţă lucrurilor, în loc să o ia. Doar tu o poţi scoate pe mama ta din abis, să îi umpli golul imens din suflet.

―Sufletul, adică firicelul de iarbă?

―Nu fiule, nu va mai fi un firicel. Din el se va naşte un ghiocel pur, scaldat în lacrimile primăverii, în roua purităţii. Mă oprisem o secundă, rupând un fir de iarbă de pe jos, şi ridicându-l în aşa fel încât sa il putem vedea amândoi. Atinge sufletul mort al unui om, şi fă să răsară un ghiocel.