P A T R U

99 37 13
                                    


Adam apăru de nicăieri în dreptul meu, aşteptând ca eu sa-l zăresc. Desigur ca asta se întâmplase abia peste câteva minute, având în vedere felul în care mă concentram asupra naturii şi a bălţii ce-mi era casă de ani buni. Verdeaţa încă îmi bucura ochii, soarele zâmbindu-mi şi azi, emanând căldură, iar odată cu ea lua naştere cel mai plăcut sentiment.

― Nu credeam că o să vii azi, fiule.

Îl privisem preţ de o secundă, reuşind să îl analizez din cap până în picioare, fără ca el să-şi dea seama. Avea privirea posomorâtă, însă încerca din răsputeri să-şi ascundă tristeţea lăuntrică. Umerii îi erau lăsaţi, bărbia la fel, părul ciufulit nu-şi găsea astâmpăr pe fruntea sa. Genunchii îi erau din nou juliţi, de data aceasta mai tare ca niciodată. Apucase însă să-şi şteargă sângele cu o frunză, ceea ce făcu ca picioarele sale să capete o culoare uşor verzuie. Se îngrijise însă de chip. La fel de curat ca întodeauna, scăldat în apele purităţii şi lacrimile suferinţei. Îl cunoşteam pe Adam, chiar foarte bine. Pentru mine, el era singura legătură cu civilizaţia, şi totodată unicul mod prin care puteam lasa ceva în urma mea.

― Azi aş vrea să facem o plimbare, spuse el pe o voce umilă.

Nu aşteptasem să continue, căci mă ridicasem numaidecât în picioare. Băiatul îmi întinse mâna pentru a mă ajuta să mă sprijin, după care îmi oferi băţul ce ţinea loc bastonului. Îmi găsisem în cele din urmă echilibrul, înconjurând nucul ca mai apoi să o luăm pe poteca ce ducea spre desiş.

― Cum vrei să te plimbi cu rănile alea în genunchi? Îngânasem eu, oferindu-i o privire plină de căldură, astfel făcându-l să zâmbească.

― Nu rănile aduc suferinţă, pescare. Ele sunt doar cicatricile rămase.

― Şi atunci cine provoacă suferinţa?

― Persoanele ce te-au rănit, murmură băiatul, jucându-se pungaş cu degetele.

Îmi ridicasem privirea pentru a vedea cerul. Un sentiment de bucurie îmi invada sufletul în momentul în care tânărul rosti acele cuvinte. Începea în sfârşit să se maturizeze si nu se temea să împărtăşească şi altora opiniile sale proprii. Spuse totul cu atât de mult calm şi tandreţe, încât îmi era greu sa cred că cineva îl putuse ranii invre-un fel.

― Şi tu ce ai făcut, băiete?

― Păi...

― Ca orice alt om, ai protestat, nu-i aşa? Spusem eu în locul lui.

Îşi pleca capul la pământ, dându-mi de înţeles că aveam dreptate.

― Fiule, începusem eu tandru. Niciodată să nu-ţi răneşti semenii, chiar dacă aceştia au făcut-o deja. Vezi balta asta plină cu peşti? Am cerut să aflu, uitându-mă atent la el, reuşind să îi tatuez fiecare cuvânt în minte.

― Da, o văd.

Mă aplecasem uşor în jos, luând o piatră nu foarte mică. Îmi îndreptasem apoi spatele, după care o aruncasem undeva departe. Băiatul privi mirat, încercând să-şi dea seama de ceea ce voiam să fac.

― Tocmai am rănit balta, tinere. Am aruncat cu piatra aceea în ea, tulburând-o. Crezi că am făcut un bine?

Adam nu spuse nimic, lăsându-mă pe mine să continui.

― Balta nu s-a mişcat din loc. Nu şi-a revărsat toată apa peste mine să mă inece si nici nu ma tras la fund. Nu a aruncat cu pietrele de la mal în mine, nici nu a inundat locul în care ne aflăm. Pur si simplu nu a reacţionat în nici un fel, rămânând tăcută de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel se întâmplă şi cu noi oamenii. Atunci când suntem răniţi, niciodată, dar niciodată să nu dăm răul înapoi. Trebuie să fim liniştiţi, la fel cum a fost balta. Să acceptăm răul, însă să îl risipim, fără a-l răspîndi înapoi în lume.

Adam ascultă cu atenţie, dând afirmativ din cap şi înţelegând ceea ce îi spuneam.

― De aceea, când cineva îţi va provoca noi julituri în genunchi, să închizi ochii şi să îţi ammintesti de locul asta linistiit. Sufletu tău este şi el o baltă liniştită, ce se umple cu pietre, însă care dispar la fund, fără a fi aruncate afară la mal.

― Dar vor rămâne răni, pescare.

― Tinere...rănile sunt răul transformat în bine. Odată ce ai fost rănit vei ştii cum să iti gestionezi acţiunile si sa te fereşti de necazuri. Cu toţii suntem atacati de probleme, însă puţini ştiu cum să îşi ascundă pietrele în adâncul sufletului lor.

― Dar dacă balta devine agitată? Mă întrerupse el pe un ton curios.

― Ei bine fiule, fiecare piatră agită balta. Însă nămolul de sub ea le ascunde şi o reface liniştită la loc.

Memoriile unui pescarUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum