Her name is Nadia ( FINALIZATĂ )

O luptă fără sfârșit

          Tânărul lăsă un șuierat să-i scape printre dinți, alături de un oftat adânc, din suflet și dădu pagina, vrând să treacă mai departe, însă fu oprit de cuvintele ce îi săriră în ochi.

20 octombrie 2010

Mă doare.

Mă doare sufletul, mă doare corpul. Mă dor toate. Câteodată strig, urlu, arunc. Încerc să mă descarc de toată durerea interioară și exterioară. Mai am puțin și o voi cunoaște pe Clarissa, însă, asta e și cea mai grea perioadă a sarcinii. Sper să pot lupta cu durerea ce, câteodată mă răpune.

          Lacrimile nu încetau să curgă pe obrajii lui Matias, însă, nici nu avea de gând să le șteargă.

          Putea simți. Își putea simți inima spintecată de cuvintele scrise de Nadia, în cea mai grea și importantă perioadă din viața ei.

          Durerea îi săgeta inima ca un fulger și își ridică vijelios privirea în căutarea Nadiei, însă, realiză că tânăra nu era prin preajmă.

          Matias își trecu dosul palmei peste lacrimile de pe obraji și se făcu nevăzut pe ușă. Avea nevoie de singurătate.

          Avea nevoie de aer. Avea nevoie de spațiu și de timp. Într-un timp atât de scurt, s-au întâmplat atât de multe, încât tânărul nu era sigur că le mai putea face față.

          Nadia auzi ușa și își dădu seama că Matias fugise, așa că se apropie de fereastră, de unde, îl văzu pe acesta urcându-se în mașină și demarând cu viteză. Tânăra strânse ochii cu putere și oftă adânc.

          Spera din tot sufletul, ca decizia ei pripită să nu-i cauzeze lui Matias vre-un accident.

          Își dorea sa-i rănească, pe amândoi, în mod egal, însă nu își dorea să le facă rău fizic, pe cât își dorea emoțional. Nu credea că ar fi suportat dacă Matias ar fi pățit ceva din vina ei. Conștiința ei nu ar fi suportat. Nu acum, când Clary era atât de fericită că și-a cunoscut tatăl.

          Vorbind de lup, micuța Clary își făcu și ea apariția în living și se apropie de mama ei pentru ai da un pupic.

          În casa părinților Nadiei, bătrânul Andrei primi un telefon suspect, din care Alexandra nu putu înțelege mare lucru, fiind la o distanță considerabilă.

          — Da, domnule. Vin. Dacă am zis că vin, vin. Nu mă mai bate atât la cap.

          Alexandra aproape că își rodea unghiile și nu știa cu siguranță cum să procedeze într-o asemenea situație. Soțul ei îmbătrânea pe zi ce trece, tot mai mult, parcă prea repede, iar asta o neliniștea. Nu voia să creadă că soțul ei îi ascundea ceva, însă așa părea.

          — Dragule, despre ce era vorba? Întrebă Alexandra fremătându-și mâinile stresată.

          — Nimic, nimic. Nu-ți face griji, rosti Andrei încruntat și își flutură mana in aer, ne vedem mai târziu. Am putina treabă.

          Bătrânul își sărută soția pe obraz și imediat se făcu nevăzut, rasufland ușurat că soția lui nu a insistat să afle despre ce era vorba.

          De fapt, Alexandra oftă descumpănită și fără a sta prea mult pe gânduri, își înhăță cheile din suport și porni imediat spre mașina ei, hotărâtă să afle ce se întâmplă cu soțul ei.

          În cealaltă parte a orașului, Matias continuă să răsfoiască în lacrimi, jurnalul copilului său.

          Tânărul amorțise pe banca de lemn din parcul Herăstrău, însă nu se putea opri. Toți cei șase ani pe care îi pierduse din viața Clarissei, se aflau în acel jurnal, zi după zi, întâmplare după întâmplare și boacănă după boacănă.