09. Dorul necesar

143 27 5
                                    

Jimin se ridică în șezut, ca și când nu clipise vreodată, ca și cum nu trăise în tot acel timp. Pielea îi era învăluită de o îmbrăcăminte călduroasă și de culoarea purității, prin încercarea clarificării gândurilor proprii blondul lăsând ca ochii să i se umezească. Trupul îi era așezat pe un pat cu gratii, fiind lăsate în jos, spre fericirea lui.

- Cum te simți, pacient 131095? i se adresase o voce groasă, nevoit fiind să își închidă pleoapele deoarece distingea numai umbre care reușeau să îl înspăimânte. Oftând, fără a scoate un singur cuvânt, Jimin îl recunoscuse pe doctorul de data trecută, la întâlnirea sa cu roșcatul problematic.

Brusc, conștientizase gravitatea situației. Era fără Taehyung al său, înapoi într-o lume necunoscută, cu probabilitatea să îl reîntâlnească pe Hoseok. Faptul că își amintise cine era cu adevărat agrava starea sa de anxietate și de disperare, împleticite împreună, reușind să îl provoace pe Jimin în a fi cu adevărat un nebun.

- Te rog spune-mi că nu am murit din nou. Unde e Taehyung? își plânse de milă, strângându-și cu putere ochii, lovind cu pumnii în așternuturile albe ce completau patul inconfortabil. Suspinele sale se făceau auzite ca și ecou în întreaga incintă a spitalului, luând pernele la pieptul său, vărsând lacrimi amare.

- Dacă îți poți tu aminti, Jimin, ai luat o supradoză forțat de Hoseok. Sunt sigur că îți amintești de acesta.

Ridicându-și privirea din perna suficient de moale încât să îi moleșească simțurile, ochii micuțului erau umpluți de alte lacrimi, roșeața din jurul acestora accentuându-i pielea palidă. Amintirea durerii din acea zi îl făcuse să își înghită propriul scâncet, cu o rotire bruscă a gâtului, auzindu-se trosnetul a mai multor oase din corp.

- Am reușit să fac o transfuzie pentru a îți curăța sângele, în trecut te-am detoxificat de prea multe ori. Riscam să te pierd de tot de această dată, îi explică în continuare mai detaliat, Jimin axându-și privirea pe claia de păr albastră a bărbatului necunoscut. Nu își amintea un trecut cu acesta, nu îl avea în posesia amintirilor, singurul nume ce îi umplea mintea fiind al cafeniului, ducându-i lipsa.

- Trebuia să mă lași să mor, nu pot să trăiesc fără Taehyung! țipase în modul său, eșuând căci pentru Yoongi vocea băiatului suna ca a unui înger prăbușit și fără aripi.

- Uite ce e, își linse acesta buzele, fiindu-i greu ca doctor să îl aducă la realitate pe blondin. Nu există nici un Taehyung, e doar iluzia ta, Jimin. Încearcă să treci peste acest prieten imaginar, te rog, îți agravezi starea.

Mărindu-și ochii, ceea ce auzea pentru prima dată era un ultim lucru la care se aștepta. Luând perna între degetele sale slăbite, o lovise de fața doctorului, dorindu-și să dispară din fața sa. Toate erau numai minciuni după părerea lui Jimin, nevoind să trăiască în realitatea că el e un veterinar care eutanasia animale vulnerabile doar din plăcere, în adevărul că Taehyung nu existase decât ca un pansament pentru vindecarea sa mai rapidă.

- Mă voi ucide până îl voi regăsi, nimic nu mă va opri din a-mi duce misiunea până la sfârșit, exclamase cu maxilarul încleștat, fiind conștient că e pe cont propriu. În ciuda vieții purtate până în prezentul lor actual, Jimin își va îndrepta greșelile doar pentru iubire.

- Nu voi lăsa ca aceste lucruri să se întâmple, Park Jimin.

Negând cu vehemență, pacientul își împletici degetele în claia-i nespălată de păr, trăgând cu putere de firele blonde.


***






Yoongi a decis că o ieșire departe de spital le-ar face amândurora un bine, băiatul roșcat îndepărtându-și cartiganul negru în timp ce albăstruiul își sufleca pantalonii. Lăsând ca apa rece și cristalină să le înconjoare tălpile, cei doi s-au așezat umăr la umăr, pe același pod. Yoongi ar fi mințit dacă ar fi spus că nu se simțea emoționat, în ciuda comportamentului straniu al lui Hoseok acesta adorându-l necondiționat.

- Hyung, regreți că am stat în aceeași casă după părăsirea mamei mele? rupse tăcerea, Yoongi fiind conștient că roșcatul era mereu în căutarea a mai multor răspunsuri.

- Hoseok-ah, nu am încercat niciodată să o caut pe mama ta pentru că devenisem de pe atunci dependent de prezența ta. Dar înaintând în vârstă am înțeles de ce părinții mei tratau situația cu indiferență. Ființa care ți-a oferit naștere te-a abandonat pentru că a fost mituită, în același timp amenințată că te va pierde definitiv. Adică ar fi riscat să te ucidă niște străini, nepermițând acest lucru ca mamă.

- Nu înțeleg, spuse confuz acesta, informațiile doborându-l cu atât mai mult cu cât amintirile năpusteau asupra minții sale. Oricât îi căuta sclipirea din ochii lui Yoongi, aceasta dispăruse, doctorul încercând să își mascheze durerea. Oferindu-i adevărul își asuma o anumită responsabilitate față de acesta, știind că consecințele pot fi devastatoare. Bipolaritatea lui Hoseok era ceva de evitat.

- Hoseok, îi luase palma în a sa, dacă nu te lăsa intenționat ca familia mea să te ia în custodia ei, acum ai fi fost într-o altă situație, nici nu vreau să mă gândesc la o posibilă moarte.

- Insinuezi că m-aș fi sinucis? Nu crezi că nu există nici o diferență din acel viitor și prezent? Uite-mă, sunt spitalizat la o casă de nebuni și sunt aproape de moarte, ai speranța că mă mai poți vindeca?

Cuvintele lui Hoseok erau săgeți otrăvitoare pentru Yoongi, acest lucru determinând îndepărtarea acestuia. Nu avea curajul să îi recunoască că mama sa era moartă, voind să viseze până la infinit la posibila relație fericită alături de roșcat. El era singurul nebun din acea situație agravată cu fiecare minut.

- Nu mă îndepărta, Yoongi! ridică tonul, trăgându-l cu putere pe albăstrui până ce piepturile li se uniseră. Spune-mi adevărul, spune-mi tot ce vreau să aud, îl obligă, picioarele celui mai mare reușind să producă umezeala ambilor perechi de pantaloni ai acestora. Degetele lui Hoseok poposiseră pe buzele doctorului său, Yoongi întredeschizându-le, respirația lor armonizându-se.

- Îmi pare rău, fu tot ce reuși să rostească, fiind în brațele roșcatului, acesta dându-i cu ușurință drumul în apa stătătoare.

- Și mie îmi pare rău că nu reușim niciodată să fim pe aceeași lungime de undă, Min Yoongi.

Pufni, lăsând un rânjet să îi acapareze chipul cât timp Yoongi se zbătea să iasă la suprafață. Ori cu el, ori alături de doctor, Hoseok era același, neschimbat și cu un pas mai aproape de distrugerea proprie. Era prea târziu pentru readucerea la normal a acestuia.



***





Afundându-și trupul în cada umplută cu apă rece, aceasta se vărsă pe gresia băii, minutele trecând cu o greutate insuportabilă, Jimin nereușind să își curme pentru încă o dată zilele. Lovind peretele cu putere, își așeză palmele pe chip, țipând și plângând până ce buzele aveau să îi crape până la sângerare, până ce inima avea să explodeze. Îi era teamă, nu se mai regăsea, nu se putea aduna și nici nu îl putea contacta pe cel ce tânjea. Vânat, zgâriat, înverșunat și distrus, blondul a încercat să își provoace durere trupească, dovedindu-și într-un final că aceasta era cu mult mai ușor de suportat decât durerea sufletească.

Era adevărat? Dacă a conștientizat ce scop avea cu adevărat, nu mai putea să se prefacă bolnav doar pentru încă o întâlnire cu visul său, Kim Taehyung?

black sea || btsWhere stories live. Discover now