Eric:
-Aghhhh! Doamne, puișorul meu mic! Pe unde ai umblat?
Spusesem in timp ce eu și Ben îl strângeam în brațe.
-Mami, tati, îmi pare rău că am plecat și v-am supărat! Vă promit că nu mai fac! Promit!
-Ne bucurăm că ești bine, pui!
Îi spusese Ben.
După ce ne-am despărțit din îmbrățișare, privirea mea a căzut pe Tony care aștepta stătea în tocul ușii.
-Umm...putem vorbi ceva?
-Sigur!
-Hai afară!
Am mers cu el afară, asezandu-ne pe o bancă. Eram confuz și nu știam cu ce sa încep.
-Ăăm.... În primul rând vreau să îți mulțumesc!
-Nicio problemă!
-Eu...ămm...cum l-ai găsit?
-Păi era în parc. Eu stăteam pe o bancă și îl observăm. Se plimba supărat pe-acolo iar apoi am văzut că cineva intrase în vorbă cu el.
*Flashback:
-Bună, micuțule! Spuse un om cam învârsta, apropiindu-se de Lucas.
-Bună!
-De ce stai tu aici supărat?
-Mami și tati sunt supărați pentru că nu au bani! Iar eu nu știu ce să fac să îi ajut...
-Dacă vrei te pot ajuta eu! Trebuie doar să mă ajuți tu pe mine cu ceva!
-Și îmi dați bani pentru asta?
-Sigur că da, micuțule! Deci accepți?
În momentul acela, Tony, având o presimțire dubioasă, se ridicase de pe bancă, îndreptându-se spre cei doi.
-Bună Lucas!
-Oh! Bună Tony!
-Scuze, dar îl cunoști pe omul acesta?
-Sigur că ne cunoaștem, domnule! intervenise el.
-De 2 minute, da! A spus că mă poate ajuta cu ceva!
-Nu ai nevoie de ajutorul lui, crede-mă!
Lucas își îndreptă privirea spre omul acela care îi zâmbea într-un mod... dubios. Acesta speriat, se ascunde după bunicul său, Tony.
-Haide, Lucas, să mergem!
După ce cei doi s-au îndepărtat puțin de parc, micuțul îl trase de mânecă pe bunicul său spunând că nu vrea sa meargă acasă.
-De ce?
-Pentru că nu vreau sa ii mai încurc pe mami și tati! Probabil sunt doar o pacoste pentru ei...
-Ohh! Ok! Uite cum facem! Știu un restaurant drăguț in apropiere! Mergem și mâncăm ceva, apoi îmi spui ce se întâmplă, ok?
Iar micuțul îi răspunse dând afirmativ din cap și afișând un zâmbet drăguț.
**
- Cât timp eram la restaurant, mi-a spus de problema voastră cu banii!
Tot ce am făcut după auzul acelor cuvinte a fost să îmi las capul în jos.
-Eric? De ce nu ai spus nimic? Puteam să te ajut!
-Eu...
-Nu voiai ajutorul meu, nu?
-Mda...
-Eric, eu știu că tu mă crezi un ticălos! Și că probabil mă urăști, dar vreau să îți spun ceva! Eu...am plecat în seara aceea din cauză că eram speriat! Îmi era frică! Erai mic, iar mama ta era tânără. Eu eram doar un alcolist sărac. Nu aveam cum sa va întrețin pe voi doi, și crede-mă că plecarea mea atunci a fost cea mai grea decizie din viața mea!
Deci așa s-a întâmplat! Am rămas cu ochii în lacrimi după tot ce îmi spuse. Nu îmi venea și nu voiam să cred.
Tot ce am putut sa fac a fost să-l i-au în brațe, fiindui recunoscător.
-M-mulțumesc!
-Cu plăcere! Ah și încă ceva!
Înainte să plece, își scoase portofelul.
Ochii mei s-au mărit la vederea acelor bani din mâna sa.
-Ăstia sunt pentru voi!
-Woah! Câți bani sunt aici?
- 15.000 $. Ar trebui sa va ajungă ceva timp....
-N-nu știu ce să spun!
-Nu trebuie sa spui nimic!
-M-mulțumesc!...tată...
*Chestie: De acum înainte capitolele vor fi mai lungi pentru că am văzut că mulți cereți asta. Vă țuc! Bye! 😘*
